A fost „conceput” aici, în Elveția, la Cologny, pitoreasca stațiune care-și etalează luxul faimoaselor sale vile pe malul Lacului Leman, la doar câțiva kilometri de centrul Genevei. S-a întâmplat în acel „an fără vară „, 1816, când intreaga lume, inclusiv Europa, a trăit efectele unui fenomen natural produs cu un an înainte, la 11 aprilie.
Atunci, erupția unui vulcan, Tambora, din îndepărtata insulă indoneziană Sumbawa, a aruncat în atmosferă atâta sulf încât norul produs, care a inconjurat de mai multe ori întreaga planetă, a afectat grav ciclul agricol. Iar ca efecte măsurabile, foamete, în multe țări, și un roman celebru, „Frankenstein, noul Prometeu”.
Peste ani, foametea a trecut, sau cel puțin asa ni se pare, privind din perspectiva locuitorului Bătrânului Continent, deși prin alte părți ale lumii, ea persistă încă, accentuîndu-se chiar, fără a mai putea da vina pe vreun vulcan. Romanul însă a rămas. Ba chiar și – a înmulțit gloria, a sa, a titlului său, a personajului principal, „Creatura”, și a autoarei, englezoaica Mary Shelley, judecând după succesul de care se bucură transpunerile cinematografice pe care le-a generat.( Ultima ecranizare, cea din 2025, în regia lui Guillermo del Toro, a câștigat nu mai puțin de trei Premii Oscar în martie anul acesta)!
Vom vedea imediat de unde această legătură aparent insolită, care ar trebui să ne facă poate ceva mai prudenți atunci când ne asumăm, ca oameni, efecte nocive ale activității noastre industriale, supraestimând un rău real, dar încă mult sub ceea ce, ca dezastru, poate produce natura. Dar…
Era, așadar, în seara de 16 iunie 1816,seara unei zile ploioase și reci, dintr o îndelungată serie de zile friguroase, cu totul neobișnuită într – un ținut vestit pentru limpezimea cerului și generozitatea soarelui său . Aerul, de obicei de o puritate care-i făcuse pe medicii lumii a-l considera idealul aliat în tratarea tuberculozei, maladia de atunci a veacului, avea un straniu miros de pucioasă.
Lord Byron, celebrul poet englez, autoexilat în urma unui scandal monden în lumea înaltei societăți londoneze și prietenii pe care îi invitase în Vila Belle Rive (ulterior denumită chiar de poet Diodati, după numele proprietarului de atunci, nume pe care îl poartă și astăzi) pentru a rupe cumva monotonia unei discuții ce amenința sa devină de-a dreptul plicticoasă lansează invitaților provocarea de a scrie o povestire de groază, în armonie cu atmosfera instalată în încăpere și cu moda literaturii baroce a epocii. Provocarea nu era adresată la întâmplare :între cei prezenți se aflau Percy Shelley, cunoscut deja ca poet și romancier, mult mai tânăra prietenă a acestuia și viitoare soție, Mary Godwin , un promițător talent în ale scrisului, doctorul John Polidori, medic personal și secretar particular al lui Byron, el însuși cu veleități literare, precum și iubita de atunci a Poetului exilat, Claire Clairmont, sora vitregă a lui Mary.
De ridicat mănușa provocării au fost doi, Mary, devenită între timp doamna Shelley, și John Polidori, medicul. Așa încât, în doar doi ani, literatura lumii avea să se îmbogățească prin două romane ce vor lăsa urme: „Frankenstein…” de Mary Shelley și ” Vampirul”, de John Polidori. ( Despre această a doua carte nu voi spune azi decât că a deschis o formidabilă serie consacrată unui tânăr nobil care se hrănește cu sânge omenesc, serie adusă la strălucire prin romanul ” Dracula” al lui Bram Stoker, din 1897).
În ceea ce privește romanul lui Mary Shelley comentariile socotesc potrivit a le face chiar de pe acum pentru că tânăra autoare ( avea doar 21 de ani în 1818 când a publicat prima versiune a cărții) abordează o chestiune care a devenit extrem de importantă ( și de actuală!) în ultimul secol și, cu precădere, în ultimii ani :legitimitatea actului de cercetare științifică în raport cu morala publică a unei epoci, altfel spus raportul știință /conștiință, rezolvat de francezul Francois Rabelais în romanul său ” Pantagruel”, încă de la 1532, printr-o frază nemuritoare : ” Știință fără conștiință este ruina sufletului „!
Într-un univers în care progresul tehnologic vine mai ales din direcția creșterii puterii de a ucide mai mult, mai repede, mai eficient răspunsul intuit de o manieră genială acum două secole de scriitoarea britanică prin exemplul destinelor celor doi eroi imaginați de ea este tulburător prin simplitate și profunzime.
Între Victor Frankenstein, savantul preocupat de găsirea unei soluții pentru atingerea nemuririi făpturii umane și rezultatul cercetărilor și creației sale, Monstrul înspăimântător care inspiră teamă, (și pe bună dreptate, pentru că el devine chiar un ucigaș) , relația nu funcționează, nu poate funcționa pentru că omul de știință a omis din lucrare ingredientul esential:empatia, iubirea.
În rest, a folosit tot ceea ce știința, dar și societatea timpului său, îi puteau pune la dispoziție. Pe de o parte, cunoștințele cele mai recente ale fizicii care descoperise, cu italianul Luigi Galvani și discipolul și nepotul său Giovanni Aldini capacitatea curenților electrici de a genera reacții mușchiulare chiar la trupurile unor cadavre, dând iluzia reducerii acestora la viață. Pe de altă parte, accesul relativ ușor la ” materia primă” necesară, cadavrele ( macabră imagine!), din care să – și decupeze, bucată cu bucată componentele creației sale.
Evident, nu voi continua aici încercarea de a rezuma isprăvile lui Victor Frankenstein și ale Creaturii sale. Secolul nostru. oferă doritorului șansa, fie de a citi, sau reciti romanul lui Mary Shelley într – una dintre traducerile românești, fie de a căuta filmul, în vreuna din cele, după știință mea, patru la număr ecranizari, realizate între anul 1931,prima, și 2025, cea mai recentă.
Dar, deși n-ar fi poate recomandabil după sugestia de mai înainte de a întra într-un contact mai direct cu personajele și întâmplările imaginate de Mary Shelley acum niște ani, am să vă dezvălui, totuși, finalul principalilor eroi.
Însingurat, respins de o lume care îl izolează pentru urâțenia sa, Monstrul începe să dea frâu liber instinctului său ucigaș, iar dr Frankenstein se vede silit să pornească în urmărirea sa cu speranța ca va găsi o cale de a-i lua înapoi darul, nemurirea. Ajunși la Polul Nord, Victor Frankenstein moare, doborât de epuizare si frig, iar Monstrul, într-un ultim acces de bunătate și remușcare, decide să se sinucidă, incendiindu-se.
Iar eu, pregatindu-ma de încheiere, voi aminti încă doua detalii legate de ” moștenirea” în sensul cel mai prozaic al cuvântului, chiar dacă amândouă depășesc considerabil această încadrare.
Cel dintâi ține de păstrarea vie în memoria locului a urmelor trecerii eroilor romanului prin teritoriul elvețian. Prin urmare, în piața Plainpalais, din imediata vecinătate a Centrului tradițional al Genevei, trecătorul are ocazia, din 2014 încoace, să fie întâmpinat de Monstrul lui Frankenstein sub forma unei statui de bronz realizată de un grup de tineri sculptori genevezi. De ce anume amplasată acolo?
După un cunoscut adagiu polițist, „criminalul se întoarce totdeauna la locul faptei.” Or, chiar acolo unde se află acum statuia, în roman, Monstrul l-ar fi ucis pe William, fratele lui Victor Frankenstein!
Al doilea detaliu o privește pe autoare, Mary Shelley. Documentându – se, pentru a-și scrie romanul, a ajuns atât de convinsa de adevărul celor citite încât atunci când Percy, soțul iubit, a murit, în anul 1822, la doar 29 de ani, ea a dispus să-i fie prelevată inima. Și a păstrat – o într-o casetă vreme de aproape 30 de ani. Dovada unei iubiri care depășește puterea noastră de imaginație dar poate și a speranței că, vreodată, cineva va reuși să o folosească pentru o readuce la viață. Inima, de acum calcinată după trecerea anilor, a fost descoperită în ultima locuință a scriitoarei, la un an după moartea acesteia survenită în 1851.
Altminteri, revenind la mesajul principal al romanului, tema remușcărilor savantului care se arată îngrozit de propria creație și încearcă să – și distrugă creația , sau, măcar să – și răscumpere pe altă cale datoria pentru răul involuntar produs societății o găsim nu doar în literatură.
Un exemplu relevant este cel al lui Alfred Nobel, chimistul suedez care a inventat dinamita și care, simțindu-se răspunzător de urmările tragige ale folosirii militare a invenției sale, a decis ca o parte consistentă a veniturilor pe care aceasta i le adusese să fie folosită pentru premierea, anual, a unor cercetători pentru descoperiri sau opere excepționale în folosul umanității. Și astfel s-a născut Premiul Nobel!
O reacție asemănătoare a apărut urmare primelor (să sperăm și ultime !) utilizări ale bombei atomice, de la Hiroshima și Nagasaki. Mai mulți savanti și filozofi s-au alăturat, în 1955, așa numitului Manifest Russell – Einstein, lucid și emoționant apel al celor mai luminate minți ale lumii acelui moment care avertizau omenirea în fața alternativei între autodistrugere , ca specie, și continuarea coexistentei exploatând fiecare în țara sa resursele aceleași planete.
Cum se pare că acum suntem din nou într – un punct în care soarta omenirii, ca specie, și a Pământului, ca planetă vie, locuibilă, să fie din nou la o răscruce a existenței, documentul intelepților din secolul trecut( între cei 13 semnatari 9 erau laureati Nobel în fizică și chimie!) ar trebui grabnic reeditat și, mai ales, pus în practică!
Este, până la urmă, și mesajul pe care, fără ostentație, dar și fără echivoc, ni-l transmite, de dincolo de moartea sa literară, „Monstrul” lui Frankenstein.
Leave a Reply