La începutul acestui an, „Washington Post” , cunoscutul cotidian american, a făcut o dezvăluire terifiantă privind derularea unui program care viza aneantizarea, de o manieră insidioasă și, prin aceasta, cu atât mai periculoasă, a dovezilor materiale privind rezultatele gândirii umane de-a lungul mileniilor de existență a speciei noastre.
Rezultate consemnate, în forma scrisă, tipărită, în milioanele de cărți publicate, în toate limbile pământului, după ce Guttemberg, genialul meseriaș german, ne-a dăruit, în 1453, exceptionala sa invenție, tiparul cu caractere mobile. Or, ce arată investigația publicației din capitala americană, o publicație recunoscută pentru seriozitatea și amploarea anchetelor sale? Citez din materialul apărut pe prima pagină a ediției din 27 ianuarie 2026 : ” La începutul anului 2024, conducerea startup-ului de inteligență artificială Anthropic a intensificat un proiect ambițios pe care intenționau să – l păstreze secret.” <Proiectul Panama este efortul nostru de a scana distructiv toate cărțile din lume >, spunea un document intern făcut public în cadrul unor dosare legale săptămâna trecută. ( ianuarie 2026). <Nu vrem ca oamenii să știe că lucrăm la asta.>” Aparent inofensiv, proiectul viza scanarea tuturor cărților apărute în lume, în primul rând a celor publicate înainte de noiembrie 2022, momentul lansării ChatGPT, în scopul „antrenării” acestuia „cum să scrie bine” și să discute folosind un limbaj elevat și nu pe acela de calitate îndoielnică folosit în mod curent pe internet.
Doar că proiectul nu se mărginea la atât : odată scanate, cărțile erau distruse fizic, ținta finală fiind ca, într – un răstimp rezonabil, să nu mai existe niciun în lume niciun exemplar tipărit. Căci, cum bine ne învață literatura polițistă, confirmând practica judiciară a profesioniștilor în combaterea criminalității de pretutindeni, autorul unei fărădelegi caută întotdeauna să șteargă urmele!
În proiect a fost atras și Tom Turvey, o personalitate recunoscută, cel care, pentru Google Books, s-a ocupat deja de digitalizarea a milioane de titluri, volume existente în bibliotecile din întreaga lume.
Vă întrebați, poate, ei bine, și ce-i cu asta? Cunoașterea, conținutul cărților rămâne, într-o formă chiar mai ușor accesibilă, sigur mai ieftină, mai ușor de preluat etc. Așa este, dar…
Cartea tipărită avea, și are, o caracteristică intrinsecă pe care modernitatea „progresistă” o detestă visceral : este imuabilă!
Odată ieșită de sub tipar ea nu mai poate fi modificată decât printr-o nouă ediție, „revăzută și adăugită„, după cum spune un binecunoscut adagiu, ea nu poate fi „actualizată” pe tăcute, de la distanță și, eventual, și fără știrea autorului, pentru a răspunde sensibilităților și intereselor politice mereu schimbătoare.
Înlocuirea infrastructurii fizice a cărții, a tuturor cărților, cu o bază de date aflată pe serverele unei firme oarecare înseamnă, practic, trecerea controlului asupra memoriei umane din spațiul public, deschis și abordabil în orice moment, într-o cutie neagră al cărui cod de acces este cunoscut doar proprietarului său.
Un proprietar care devine astfel posesorul unei arme geopolitice, pe care o poate folosi, la nevoie, pentru izolarea popoarelor de propria lor moștenire culturală, rescriindu-le și adaptându – le istoria în funcție de interese care, cu certitudine, nu le aparțin.
S-ar institui astfel, la nivel planetar, un supra Minister al Adevarului, de felul celui imaginat de Orwell în al său „1984”, trecând prin experiența dramatică descrisă de un alt vizionar al condeiului, Ray Bradbury, în romanul ” Fahrenheit 451″, a unei lumi în care cărțile fuseseră scoase în afara legii și, ca atare, căutate, arestate și arse!
În această privință, cred că e de notat că, întâmplător sau nu, între cele vreo două milioane de cărți distruse până în prezent prin proiectul său de „Anthropic” au căzut victime mai ales titluri rare, ediții necatalogate, memorii locale, adică lucrări pe care bibliotecile online nu le-au digitalizat niciodată și nu o vor mai putea să o facă de acum înainte. Decât, cu greu și cu mult noroc.
Și totuși, încercarea firmei californiene de a controla, distrugând la nevoie, lumea cuvântului scris, nu reprezintă o premieră în istoria omenirii. Și când spun asta, nu am în vedere cărțile arse pe rug ca urmare a unor acte de demență publică, precum cele din preajma și din timpul celui de al Doilea Război Mondial din spațiul dominat de Germania nazistă sau epurările din bibliotecile țărilor intrate sub control sovietic imediat după terminarea conflictului. Ci la o „vânătoare „ de scrieri, cu rezultate încă și mai dureroase, dintr – o perioadă în care cărțile tipărite erau încă puține și, ca atare, și mai prețioase, distrugerile privind manuscrise, pergamente, miniaturi, incunabule și alte însemnări realmente unice sau, oricum, disponibile în foarte puține exemplare. Mă refer la anii de pe la mijloc de secol al XVI – lea când, în Anglia, regele Henric al VIII – lea a decis Dizolvarea Mănăstirilor. Decizia, a fost pusă în practică într-o manieră care a făcut ca puține lucrări să supraviețuiască prigoanei precum cele salvate de un providențial John Gage, evocat într-un studiu publicat chiar zilele trecute pe site-ul Universității din Cambridge. Toate acele mărturii ale unei epoci și ale unei lumi au pierit și atunci nu ca rezultat al ignoranței, ci din necesitatea noii puteri a statului centralizat de a eradica memoria trecutului pentru a-și legitima autoritatea.
Acum, la un sfert de veac abia de la intrarea în al treilea său mileniu de după Hristos, se află omenirea într-un moment similar celui de acum cinci sute de ani? Probabil că nu, mai bine spus, nu încă, pentru că semne ale încercărilor de aneantizare a propriei conștiințe de sine, prin pierderea controlului asupra trecutului său, devin din ce în ce mai numeroase, de la schimbările în modul în care este abordată studierea istoriei, pe întreaga scară a eșafodajului scolastic la, mai subtilele, experimente de tipul aceluia pe care l-am descris aici.
Un experiment pe care, un mare economist contemporan, laureatul Nobel Joseph Stiglitz îl rezumă de o manieră exemplară : „Corporațiile cumpără legal cărțile cu câțiva bănuți, le extrag <sucul cognitiv > pentru a antrena modele de calcul care vor fi vândute pe greutate în aur și ard dovezile pentru a evita drepturile de autor”. (Legislația din SUA în materie cuprinde o prevedere, cel puțin ciudată, în sensul că obligațiile dispar dacă, după ce ai cumpărat o carte și ai scanat – o, distrugi originalul după care ai realizat copia !!!) Și mai departe? Merită oare să schimbăm sufletul tangibil al culturii noastre pentru a antrena niște mașini care, la final, nu vor ști niciodată ce înseamnă sa citești o carte? Dacă nu cumva însăși cartea este mașina tehnologic cea mai eficientă pe care omul a inventat – o vreodată, ca să-l parafrazez pe criticul și istoricul literar canadian Northon Frye!
Fapt este că, oricum am privi lucrurile, niciodată o carte în format digital nu va putea să ne ofere ceea ce găsim într-o carte editată pe hârtie, o carte care ne aparține sau am împrumutat-o doar pentru lectură de la o bibliotecă publică sau de la un prieten.
O însemnare, a noastră sau a cuiva care a citit-o înaintea noastră, o floare uscată presată între pagini, un colț îndoit, o subliniere sau o pată care poate fi urma unei lacrimi sau doar a cafelei neatent manevrate într-un moment de visare, mirosul de hârtie, precum neuitatul parfum al colecției ” Le Livre de Poche” a editurii pariziene Hachette, acea umbră de timp care ne închide în chenarul ei sacru privirea și speranțele…Toate sunt acolo, numai acolo, în cartea pe care o păstrăm lângă noi, pe un raft, pe o masă de lucru sau pe o etajeră, cum spun versurile unui cântec românesc de odinioară. Și tinerețea, ceea ce nu este cel mai neînsemnat lucru…
Leave a Reply