O carte, un mesaj într-o sticlă aruncată-n valuri. Nu în valurile unor mări oarecare, ci în acelea ale timpului – oceanul cel unic și nesfârșit. O va pescui oare cineva întrerupându-i haotica-i aventură sau va ajunge să eșueze pe o plajă, deocamdată pustie, în afara cochiliilor golite de acel conglomerat gelatinos, dar viu, care le-a legitimat cândva situarea într-o clasificare a regnurilor?
Dar, odată ajuns ”acolo”, pe patul de siliciu, la îndemâna noastră, a miliardelor de semințe de nisip evadate din spațiul închis al clepsidelor, a noastră, a celor agitați într-un nebunesc du-te-vino, sus-jos, jos-sus, cu sentimentul că prin această infinită răsturnare guvernăm lumea, strunindu-o cu dârlogii iluziilor, cu ea, Cartea, ce se va întâmpla?
O vom deschide oare, sau vom aștepta să se deschidă ea însăși, la o pagină oarecare, pentru a ne hotărî, asemeni chiromanților, pe ce povârniș al destinului ne vom prăbuși sau, dimpotrivă, ne vom cățăra spre a ne legăna cu scânciobul prins între două Stele Polare din două galaxii imaginare aflate la câteva milioane de ani-lumină depărtare?
Cu aceste trei întrebări în minte, am luat, aseară, primul volum din ”Enciclopedia României”, impresionanta serie apărută începând din 1938 sub îngrijirea lui Dimitrie Gusti.
Întâmplare sau nu, am dat tocmai peste locul în care sociologul sufletului românesc aborda natura spirituală a etnogenezei neamurilor, ca premisă a înțelegerii menirii și devenirii fiecăruia.
”Există popoare care se nasc pe un pământ anumit, continuând o viață străveche, imemorială, care-și clădesc ființa ca o prelungire a mediului geografic și care-și imprimă, în schimb, ca o pecete, deprinderile și civilizația în acel pământ. Așa este, de pildă, neamul românesc… Fără această legătură, de astă-dată esențială și organică, dintre pământul și poporul nostru, nu putem înțelege nimic din istoria și civilizația actuală a neamului românesc.”
De aici rezultă rolul cu totul special pe care îl joacă un element pe care, altminteri, îl luăm mai puțin în considerație, când este vorba despre ființa noastră ca națiune: folclorul. Căci, sub toate formele sale, el a reprezentat prin bogăția și reziliența sa, ca să folosim terminologia lumii de astăzi, o expresie de o deosebită finețe în ceea ce ne privește.
Este, până la urmă, acel ceva subtil, necuantificabil, dar și neperisabil, care ne asigură continuitatea, până la identificare cu forme existențiale, aceleași astăzi ca și acum mai bine de un secol.
Voi veni, în acest sens, cu un exemplu aparent minor și, totuși, grăitor, din muzica populară.
În 1847, celebrul compozitor Franz Lizst, poposind la Iași, are ocazia să asculte câteva piese românești deja tradiționale, prin vechimea lor, interpretate de scripcarul Vasile Barbu (Barbu Lăutaru, starostele și cobzarul) și taraful său. Încântat, marele pianist maghiar se simte obligat să răspundă gazdelor cu o improvizație după un marș unguresc. O improvizație în care a introdus nenumărate variațiuni extrem de dificil de intepretat și, cu atât mai puțin, de reținut. La final, îl întreabă pe lăutar cum i s-a părut ceea ce tocmai interpretase. La care, Barbu Lăutaru, luându-și vioara, reproduce cu absolută fidelitate, fără să omită niciunul dintre spectaculoasele elementele de improvizație ale compozitorului maghiar.
Urmarea s-a concretizat nu doar în cei câțiva ducați de aur care s-au adunat într-o cupă întinsă lăutarului, ci și într-o îmbrățișare însoțită de câteva cuvinte pe care istoria le-a reținut: ”Tu ești un muzician mai mare decât mine.” De fapt, acel mai mare premia nu doar urechea muzicală a lui Barbu Lăutaru, ci fondul românesc de muzicalitate care germinase acel uriaș talent.
De unde, completarea pe care o cred necesară: marele Franz Liszt va compune, lucru mai puțin știut, ”Rapsodia română”, piesă pentru pian, pe care a inclus-o și în multe dintre recitalurile sale, o piesă inspirată, în bună măsură, din muzica românească pe care o ascultase în interpretarea lui Barbu Lăutaru și a tarafului său.
Spuneam că este un exemplu minor, dar, în acel moment, prin muzica populară, iată că transmiteam un mesaj identitar, sigilat cu pecetea geniului în măsură să fie reținut și preluat de o personalitate a acelei epoci.
Revenind la gândirea lui Dimitrie Gusti, să observăm adevărul spuselor sale care sunt, probabil, mai valabile astăzi decât oricând: ”O națiune se afirmă, în istoria universală, mai puternic prin biruințele spirtuale și culturale, decât prin izbânzi militare ori politice. Acestea din urmă sunt vremelnice și nesigure, după anumite constelații și situații, în timp ce un vers nou, o melodie nouă, o gândire originală, o faptă morală impunătoare, tot ce contribuie efectiv la sporirea și îmbogățirea tezaurului spiritual comun al omenirii aduce națiunilor un prestigiu performant și o justificare a dreptului lor la existență, alături de națiunile mari ale lumii.”
Sub acest aspect, spațiul românesc nu a rămas niciodată dator, adevărat incubator de genialitate care a fost în măsură să îmbogățească tezaurul lumii cu realizări dintre cele mai deosebite și mai ales prin oameni cu totul excepționali.
Acea ”corolă de minuni a lumii”, descrisă de Lucian Blaga, a găsit, în terenul românesc, solul fertil din care să-și adune energii și resurse de strălucire care n-au dispărut și nu o să dispară vreodată.
În același registru, prin această participare la concertul universal al neamurilor, glasul românesc își va asigura perenitatea și, așa cum spunea un cântec, va dăinui mereu pentru că, citând de astă-dată nu un sociolog de anvergura lui Dimitrie Gusti, ci dintr-un cântăreț care strălucea în micul Paris interbelic, ”tot ce-i românesc nu piere și nici nu va pieri”.
Leave a Reply