Nicolae Antonescu, eroul acestor însemnări, s-a născut la început de an 1954 (8 ianuarie), un an pe care îl am bine fixat în memorie. Întâi pentru că, în februarie, trăisem – aveam zece ani pe atunci – experiența celui mai formidabil viscol care a lovit România în secolul trecut – cu nămeți de 4-5 metri care depășeau înălțimile caselor și cu vântul suflând în rafale de peste 125 km pe oră.
Apoi, în vară, am vizionat la ”Carpați”, cinematograful de la colțul străzii Mărăști, pe care locuiam la Roșiorii de Vede, un film ale cărei secvențe mi se derulează și astăzi în minte: ”Roșu și negru”, ecranizarea după romanul lui Stendhal, cu magicul Gérard Philipe în rolul lui Julien Sorel.
Referirea la celebra peliculă nu o fac întâmplător. Și destinul eroului meu de astăzi a urmat, în mare măsură, exceptând tragismul finalului, aceleași întortocheate și nu lipsite de suferință căi, precum cele ale personajului întruchipat de marele actor francez în filmul din 1954.
Venit pe lume în acel an al troienelor, Nicolae avea să trăiască drama copilului care nu va ajunge să vadă, niciodată, chipul tatălui său. Și asta nu din cauza vreunui – Doamne ferește – sfârșit prematur al acestuia, ci pentru că, la aflarea veștii că are un fiu, acesta a dispărut pur și simplu, lăsând întreaga povară a îngrijirii noului născut pe seama mamei.
Nici numele, îngeresc altminteri, Serafim, al părintelui fugar, copilul, adolescentul, tânărul și apoi adultul Nicolae nu avea să-l afle decât târziu, foarte târziu. Și aflarea lui nu avea să-i aducă decât un plus de durere, pentru că familia tatălui, la ușa căreia a reușit să ajungă, în cele din urmă, nu a vrut nici măcar să-l primească.
Anii trec, suferințele rămân, retrăgându-se, rușinate parcă, într-un colț de suflet.
La 13 ani, în 1967, Nicolae devine elev al Liceului Economic din Roșiorii de Vede, pe care îl va absolvi patru ani mai târziu. Au fost ani frumoși, în care înclinațiile artistice ale viitorului preot încep să se arate. Le iau pe rând. Întâi, cele muzicale – o bună ureche, un simț al măsurii (și al ritmului) fac din el un potențial baterist de care noile formații ale liceenilor, răsărite pretutindeni, aveau mare nevoie. Și cum exemplul celor de la ”Cascadorii” de la Liceul 2, despre care am scris săptămânile trecute, s-a arătat a fi contagios, iată că apare și un ”Daimon Blues” al colegienilor de la Economic. Andrei Ion (Onțică), Paul Ciufu, Bibi Mocea, Petre Socolovici, Pârvan, Nicolae Antonescu, din când în când și Florică Nedelcu (saxofon) și Constantin Florea, liant, cu vocea și chitara sa, între grupurile celor două licee, asigurau atmosfera sonoră a serbărilor roșiorene. Detaliu de reținut: toba, pe care o bătea cu frenezie talentatul Antonescu, fusese procurată grație îndrăgitului profesor de limba română Constantin T. Ciubotaru, bucovineanul descălecător din istorica Suceavă pentru a-i învăța pe învățăceii săi teleormăneni tainele graiului lui Eminescu. Găzduite, de obicei, în Palatul ”Albina”, vechiul și primitorul sediu al Casei de Cultură a orașului, reprezentațiile beneficiau de o locație care chiar își merita numele pentru că, directorul ei, Clement Ștefănescu, știuse să cultive o sămânță a spiritului care a rodit atât de frumos în ”cernoziomul” adunat prin vreme din frunzișurile căzătoare ale pădurilor nebune de pe malurile Vedei.
Acolo, pe lângă muzică, se făcea și teatru, un teatru de bună calitate, la un nivel apropiat de cel al trupelor profesioniste bucureștene care, săptămânal aproape, ne vizitau urbea (mai ales vinerea, când era zi de târg și puteau să-și completeze spațiile libere din autobuzele de turneu cu bunătățile – nu exagerez – ale celebrei pieței roșiorene!)
Aici, în Palatul ”Albina”, au găsit spațiu de prezentare și creațiile rezultate de pe urma celeilalte înclinații artistice a eroului nostru – pictura – elevul ”economist” Nicu Antonescu dovedindu-se tot atât de talentat în mânuirea pensulei și a culorii, ca și în folosirea bețelor de toboșar.
Evident, cu aceste premise, calea aleasă la terminarea liceului – către preoție – a fost pentru toți o surpriză. Dar, asemeni lui Julien Sorel, eroul din ”Roșu și negru”, au contat probabil în alegere perspectivele unei existențe materiale asigurate, mai mult decât vocația apropierii de Dumnezeu.
Chiar dacă, foarte curând după începerea studiilor teologice, la Sibiu (1975), spre a le încheia la București (1979), viitorul preot se dovedește a fi deja un redutabil pictor de icoane, demonstrându-și măiestria în stilul atât de dificil al mozaicului. Va beneficia, fericită întâmplare, de îndrumările a doi mari maeștri ai picturii religioase românești, Petre Achițenie și Gheorghe Răducanu. De la cel dintâi, a învățat apropierea cu pioșenie de suferințele sfinților pe care îi reprezenta, în ideea că un ”iconar” zugrăvește nu chipurile unor oameni, ci esențele inefabile ale unor suflete. De la cel de-al doilea, executantul picturii interioare a catedralei Ortodoxe din Melbourne și autorul unor minunate, prin expresivitatea lor, icoane în mozaic, a învățat modul de abordare a picturii murale bisericești, lecție pe care o va aplica, exemplar, atunci când i se va încredința refacerea picturii din Vispești (județul Buzău).
Anii de studiu întru ale dogmelor ortodoxiei nu l-au ”rupt” nici de prima pasiune a vieții sale – muzica – prietenia cu membrii grupurilor RIFF și apoi Vocal Jazz Quartet – din Sibiu, oferindu-i prilejul de a-și mai exersa mâna pe piesele componente ale bateriei de trupă rock, înainte de exercițiul cotidian la toaca mănăstirească.
Terminarea studiilor, în 1979, căsătoria, în 1980, cu Mariana, statornica tovarășă de viață, la bine și la greu, hirotonirea, ca preot, și activitatea într-o parohie de țară, la Goștinari (județ Giurgiu), cu enoriași covârșiți de nevoile unei existențe precare, nașterea celor doi băieți, Dumitru (1981) și Victor (1987) sunt momentele unei deveniri în care zugrăvirea sfinților a rămas statornică.
În satul de la marginea câmpiei sfâșiate de râpe, uitat de lume, deși se afla la doi pași de București, preotul Nicolae Antonescu, pentru a evita problemele navetei și a fi cât mai aproape de cei ale căror suflete fusese menit să le păstorească, și-a ridicat el însuși o căsuță cu ajutorul câtorva săteni binevoitori. Și tot acolo, în compania a doi câini credincioși, a găsit mediul potrivit pentru ca, între două sfinte liturghii sau alte slujbe care presupuneau prezența sa la biserică, să-și pună în valoare talantul cu care îl înzestrase Dumnezeu. Împrumutându-și imaginația și mâna pentru așezarea pe lemn sau pe sticlă a unor chipuri al căror autor, după cum ne-a spus-o atât de adevărat și de inspirat Eminescu, nu era el, omul, pictorul, ci ”credința care zugrăvește icoanele-n biserici”.
Urmare a acelor ani de singurătate asumată, de meditație și de efort, au fost cele câteva expoziții personale deosebit de reușite, în medii reprezentantive, mai ales din punctul de vedere a poziției ocupate în ierarhia socială de instituțiile care le-au găzduit: Ministerul de Interne (1998), Institutul Național de Statistică (2004), Casa ONU din București (2005)…
Și, dacă cealaltă pasiune de tinerețe, muzica, a rămas să fie exercitată doar la cântările din biserică, și doar ca voce, ”golul” a fost completat, încă de prin anii ‘80, de construcția și colecționarea de trenulețe miniaturale, pasiune care l-a adus în prim-planul atenției mediatice, în ziare și emisiuni TV. Dar, desigur, pentru că arta cere sacrificii, a fost obligat să scoată din circuitul casnic una dintre încăperile apartamentului în care locuia și locuiește într-un cartier din sudul Bucureștilor, spre a face loc amenajării infrastructurii feroviare de veritabil muzeu: șine de cale ferată, viaducte, depouri, trenulețe cu multe locomotive și vagoane, în miniatură, pe care, în cea mai mare parte, din considerente financiare, dar și pentru bucuria activității în sine, le-a construit el însuși.
Pensionar, în pragul împlinirii a 72 de ani, nu ușori, dar frumoși prin dăruirea pe care a experimentat-o, Nicu Antonescu, fostul meu elev, crede că, atunci când va fi să plece spre o altă lume, va avea poate șansa ca, acolo Sus, să-i fie îngăduit a avea un loc lângă TOACA ISTORIEI, ca toboșar al lui Dumnezeu, pasiune căreia i s-a dedicat întreaga viață.
Leave a Reply