Multe, fermecătoare, totdeauna cu valoarea unor lecții de viață, prin înțelesul lor profund și înțelepciunea pe care o tezaurizează, sunt basmele românești.
Nimic surprinzător, cred, este urmarea firească a faptului că autorul lor este poporul însuși, subiectele și eroii fiind transpunerea narativă a unor întâmplări trăite sau imaginate ca atare, cu personaje, reale sau nu, dar construite după modele aievea.
La final, învățătura, pilda, morala nu sunt altceva decât rezultatul unei indelungi și pătrunzătoare meditații colective. Totdeauna corectă, totdeauna cu o argumentatie și o logică a sa de necontestat, care îi dau forța unui autentic aforism.
La un asemenea basm, „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, am să mă refer astăzi, basm cules și publicat în 1862 de povestitorul Petre Ispirescu, bunic asumat al copiilor multor generații din România.
Este un basm mai puțin obișnuit, prin finalul său, altfel decât cel clasic, în care Binele a învins Răul și eroii trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Acum, povestea se încheie trist, cu moartea eroului, cu atât mai trist cu cât, înțelegem cu toții, acesta este în mod implacabil sfârșitul nostru, al tuturora.
Acestea fiind spuse, basmul cules și transcris de marele povestitor rezumă, scurtând etapele, destinul fiecăruia dintre noi, cei care, furați de mirajul trăirii clipei, ajungem, sau suntem ajunși, în cele din urmă, de o nostalgie care se insinuează în sufletul nostru precum adierea unei amintiri. O amintire ce devine tot mai puternică, mai în măsură să ne atragă și să ne țină captivi cu gravitația ei covârsitoare, cu atât mai intensă cu cât vine din zone mai îndepărtate ale memoriei noastre.
Cercul de prieteni tot mai restrâns, familia mereu mai micșorată, orizontul așteptărilor coborând întruna, apropiindu-se ca o noapte pe cerul căreia nu s-au ivit încă stelele, toate acestea ne determină să ne sporim eforturile în încercarea de a ne reactiva, sufletește măcar, trecutul. Și, asemenea fiului de împărat din basm, dorim să ne mai vedem o dată părinții, apropiații de odinioară, locurile copilăriei și tinereții, de care ne-am depărtat cândva, pornind spre împlinirea destinului.
Dar toate aceste reîntoarceri sunt cu neputință. Sau, mai bine zis, sunt cu neputință altfel decât căutând-le înlăuntrul ființei noastre, de unde nu vor fi plecat niciodată.
Odată trecută granița tărâmului interzis, acea Vale a Plângerii din basmul lui Ispirescu, pe care-o regăsim, de altfel, în viața fiecăruia dintre noi, impulsul revenirii se activează implacabil. Nu-l poate stăvili nimic și nimeni, nici strălucirea prezentului, întruchipată de zâna soție din basm, nici bucuria clipei trăite, nici desfătările, ofertate cu generozitatea cu care, într-o eternă rescrisă Iliada, Circe îl ispitea pe Ulise.
Oricum, dacă ar fi de căutat o morală, un înțeles al întregii povești, finalul în care Moartea, și ea sleită de o prea îndelungată așteptare, cu o singură palmă îl transformă pe erou în țărână, mă trimite cu gândul la un diamant. Un diamant, omul cel de geniu, dar care, arzând în intesa-i trăire, devine egalul unui banal cărbune ce nu lasă în urmă nimic altceva decât cenușă. Dar și, poate, și puțină lumină!
Leave a Reply