Baia de Criș, locul încărcat de atâta emoție pentru cei care se încăpățânează să creadă că eroica jertfă a unor Horea și Avram Iancu nu a fost doar o inutilă scânteiere de speranță, stinsă de vremi, în candela, spartă acum, a sufletului românesc, îmi oferă prilejul de a reflecta în aceste zile de vară la ceea ce reprezentăm , noi, oamenii, în raport cu Dumnezeu. Și a gândi cumva la modul în care, privind cotidiana noastră agitație, încărcată de griji pe măsura unor aspirații depășind abia orizontul de doi pași al unor târâtoare nevertebrate numai bune de agățat, ca momeală, în undița istoriei, Creatorul nostru nu trăiește sentimentul unei cumplite deziluzii.
Oricum, în ceea ce mă privește, zilele petrecute aici, la umbra Muntelui Găina, în „miezul” Țării Zarandului, vecin cu casa în care s-a stins Crăișorul Munților dar și cu zidurile tapetate cu mușchi ale unei foste Mănăstiri Franciscane, care evoca și alte fațete ale trecutului locului, îmi oferă bunul prilej de a evada, cu mintea, spre căutarea acelor adevăruri care definesc adâncul omeneștii noastre existențe.
Și a porni, pentru că tot trăim în veacul algoritmilor și al iluziei, transmisă noua de la Pitagora încoace, a supremației matematicii, deci a numerelor, pe urma teoremelor care, demonstrate sau nu, ne-au definit devenirea.
Cu observația, făcută de la bun început, că tocmai cei care au creat premiza uluitoarei dezvoltări a lumii moderne, dăruindu – i cifra, materia primă a oricărei construcții logic-matematice, adică arabii, sunt priviți, și tratați, ca inamici ai unei civilizații care, fără ei, fără invenția lor, nu ar fi putut exista.
Dar, asta este o altă poveste, de spus poate într-un moment în care liniștea planetei, ca să reiau un clișeu foarte la modă în aceste ultime zile, nu va mai fi atât de asurzitoare. ( Citându-l pe scriitorul G. K. Chesterton, maestrul ironiei britanice de acum un veac,creatorul presupus al amintitei sintagme, nu mă pot abține să reiau și una dintre vorbele sale de duh care l-au făcut celebru : „Biblia ne recomandă să ne iubim aproapele, dar și dușmanii. Probabil, pentru că sunt aceiași”!)
Las, așadar, deoparte tema milenară a ciocnirilor civilizațiilor, pentru a continua pe subiectul matematecilor pure, prin care totul, dar absolut totul, poate fi pus într-o ecuație rezolvabilă și, prin urmare, demonstrat că există cu adevărat.
Or, în această privință, provocarea supremă, absolută, nu putea, și nu poate fi alta, decât existența lui Dumnezeu.
Nu e o glumă, după cum nu e o glumă, de pus între paranteze, existența unor spirite de talia unor Parmenide, Platon, Socrate sau Aristotel,Descartes, Newton sau Leibnitz, Einstein sau Planck, gânditorii care au modelat lumea așa cum este ea astăzi și care toți, absolut toți, au crezut cu tărie în Dumnezeu, nu doar în sensul unei entități asumate cu inima și sufletul, așa cum ni-l propune Biserica, ci ca un adevăr rațional, acceptat de mintea omenească, a cărei realitate se înscrie în codul demonstrabil al științei.
Mai mult, cel puțin de două ori în mileniile sale de devenire, Homo Sapiens a și reușit să demonstreze, cu argumentele științifice la îndemână ale respectivelor epoci, existența Creatorului.
Întâi, prin Anselmo de Aosta(1033?-1109) , piemontezul care, la 1098, când ajunsese deja arhiepiscop de Canterbury, în Anglia, anticipa, prin scrierea sa „Proslogion”, o adevărată capodoperă de judecată și credință, demonstrația existentei lui Dumnezeu, pe care avea să o așeze într – un chenar riguros logico-matematic Kurt Godel (1906-1978), eminent matematician austriac-american al secolului trecut. În rezumat, Godel susține că : „Dacă Dumnezeu este posibil, atunci există în mod necesar. Dar Dumnezeu este posibil, deci există în mod necesar.”
Formulată în 1970, teorema a fost cunoscută doar într-un cerc restrâns de studenți, de teama ridiculului la care risca să se expună într-o lume dominată de prejudecăți ateiste în care a o lua înaintea cunoștințelor comun acceptate ale timpului tău era considerată aproape o infracțiune. ( Oare astăzi e altfel?!) O spune explicit el însuși într -o scrisoare adresată mamei sale:” Cred că există mai multă rațiune în religie decât se crede în general… dar am fost crescuți de mici să avem prejudecăți față de aceasta. „ Așa că teorema va fi făcută publică abia în 1987, așadar la nouă ani după moartea sa. Și avea să devină un punct de referință istoric, mai ales după ce, la 24 octombrie 2013, doi mari matematicieni contemporani nouă,Bruno Woltzenhogel, din Viena și Christian Benzmuller, din Berlin, reușesc să dovedească, folosind computerul, validitatea gândirii predecesorului lor.
Odată demonstrația existenței lui Dumnezeu făcută cu respectarea tuturor criteriilor și procedurilor științifice unanim acceptate astăzi, ridicolul își va schimba oare tabăra către partea contestatarilor?! Ar fi, rațional privind lucrurile, ceva firesc. Dar raționalul a devenit, din păcate, o caracteristică tot mai puțin proprie ființei bipede numită Om. Și atunci, nu ne rămâne decât să ne reîntoarcem cu gândul la anii o mie și să mai ascultăm o dată predica arhiepiscopului Anselmo în maiestuoasa catedrală din Canterbury : „O, tu, muritor nefericit, fugi pentru o clipă de la treburile tale, lasă puțin de o parte tumultoasele tale gânduri, abandonează povara grijilor tale, ieși din lumea ostenelilor tale inutile. Acordă – I o picătură de atenție lui Dumnezeu și odihnește-te în El. Coboară în adâncul sufletului tău, aruncă de acolo tot ceea ce nu este Dumnezeu însuși sau nu te ajută în căutarea Lui. Apoi, închide ușa și caută – L „!
Rezultatul? Conchide același Sf. Anselmo (a fost canonizat în 1720, de Papa Clement al XI – lea) :” Fie ca eu să Te caut dorindu-te și să Te doresc căutându – Te/Fie ca eu să Te găsesc iubindu-Te și să Te iubesc, găsindu-Te „!
Cum Dumnezeu se exprimă, în mod axiomatic, doar prin lucrurile pozitive, ar fi o soluție pentru ca omenirea să – și rezolve, instantaneu, problemele care o macină astăzi. Pentru o zi de pace, acea Pace pe care a visat-o, fără să o fi avut vreodată, încă de la începuturile sale…
Leave a Reply