Taxele, o poveste nouă…..veche de când lumea

”Taxă veche, taxă nouă
Îți iau banii amândouă!”

În plină perioadă de căutare a unor soluții de umplere a vistieriei cam goale a statului, o privire în trecut poate, zic eu, sugera niște soluții. Căci, vorba ceea…

Dările, numite ele impozite, taxe, sau oricum altfel va fi izvodit imaginația celor însărcinați de societate să asigure ”combustibilul” economico-financiar menit să țină în funcțiune costisitorul mecanism politico-administrativ al statului au existat dintotdeauna. Și vor exista, cu siguranță, câtă vreme va exista statul însuși.
Cum statul, prin tradiție și pretutindeni (exceptând, desigur, statul român!) nu este un gospodar perfect – unii spun chiar că ar fi cel mai nechibzuit dintre toți gospodarii, fiind mai degrabă modelul cheltuitorului absolut, nepăsător la grija zilei de mâine – a apărut între el și cetățenii săi o dispută căreia numai sfârșitul timpurilor va fi în măsură să-i pună capăt.

Pe de o parte, totdeauna în criză de bani și cu pușculița mai mereu aproape goală, statul este într-o permanentă goană pentru a găsi soluții, spre a-și spori veniturile, inventând noi taxe, care de care mai năstrușnice.
Pe de altă parte, supușii săi contribuabili, puși în situația prizonierilor pentru care cea dintâi datorie este aceea de a încerca să evadeze, se văd obligați să caute soluții cât mai ingenioase de fraudare a fiscului.
Asistăm astfel la un spectacol gen hoții și vardiștii, jucat de la începuturile lumii, cea organizată în structura statală pe care o avem și astăzi.

Pentru început, așadar, am să prezint, succint desigur, pentru că, altminteri, imaginația legiuitorilor a fost (și este!) pe cât de infinită, pe atât de inventivă în a naște soluții neașteptate, dintre care pe unele, le voi prezenta aici.
Pentru ca, în viitor, să vă prezint și răspunsul, căutând, tot la nivelul spectaculosului, cele mai ingenioase găselnițe de ocolire a cadrului legal în materie de obligații fiscale din partea contribuabililor, înregistrate în lume. Cum trebuia plecat de undeva, mi-am fixat ca linie de start a investigației Egiptul Antic din vremea lui Khufu – mai cunoscut sub numele său grecizat de Keops – ”faraonul tiran”, cum l-a numit părintele istoriei, Herodot. Suntem cu vreo 4500 de ani în urmă. Construirea marii piramide de la Gizeh necesita resurse considerabile, insuficient de obținut doar prin ceea ce puteau aduce încasările pentru serviciile sexuale ale fiicei faraonului, pe care acesta ar fi obligat-o să se prostituieze.

Evident, neavând probe, informația este preluată ”pe surse” după gura lumii!. În situația data, Khufu socoate să introducă, de o manieră totuși moralmente corectă, o nouă taxă pe seama supușilor săi, mizând pe complicitatea zeului Nil. Respectiv, contribuțiile supușilor vor fi ajustate cu, să-i spunem, ”coeficient de corecție”, în funcție de nivelul apei fluviului sacru: cu cât mai ridicat, așadar mai multă apă, deci mai mult mâl roditor, implicit recolte mai mari, cu atât taxe mai mari. Concluzia? Nămolul Nilului a căpătat un substrat fiscal!

Iar faraonul Keops a anticipat astfel impozitarea progresivă: la venituri mai mari, taxe mai mari! (să adăugăm doar că Nilul a ascultat rugămintea Marelui său Preot și câțiva ani la rând a fost prea plin de ape)!
Făcând un salt în timp, doar de vre-o două milenii!, iată-ne în Roma Antică, în timpul domniei împăratului Vespasian. Lumea a evoluat, agricultura, ca principală sursă de venituri, (alături de război!), a început să intre în concurență cu meșteșugurile și incipientele industrii. Una dintre acestea din urmă, cea a țesăturilor, folosea ca ingredient chimic pentru curățarea și albirea materialului….urina.

Pe care inventivul împărat decide să o taxeze, punând astfel în valoare rezultatul bunei funcționări a rinichilor cetățenilor și sclavilor Romei. Când fiul său, Titus, și el viitor împărat, îndrăznește să-i reproșeze că i se pare a folosi o metodă cam respingătoare pentru a obține venituri, Vespasian îi pune sub nas o monedă rezultată de pe urma taxei pe urină și îl întreabă dacă simte vre-un miros. Evident, Titus a trebuit să accepte că nu simte nimic, de unde și vorba, devenită celebră: ”banii n-au miros”!. Ei continuă să rămână inodori, chiar dacă, în zilele noastre, despre sursa unor averi dobândite pe căi mai puțin legale se poate spune că ”miroase urât”. Miroase, dar nu lasă urme! Sau dacă lasă, nu vrea nimeni să le mai caute. Ceva cam în genul toaletelor ecologice care au înlocuit, în locurile publice, vespasienele de altădată!

Rămânând în Imperiul Roman, anul 294 aduce, prin edictul împăratului Dioclețian și prima obligație ca declarațiile fiscale ale tuturor cetățenilor să fie expuse în locuri publice (adică ceea ce, recent, la noi, Curtea Constituțională a hotărât că nu se mai cade să se întâmple cu declarațiile noastre de avere!).

Scopul explicit al edictului imperial era ca orice cetățean al Romei, văzând cât plătește vecinul său, să-l poată denunța autorităților, dacă suma i se părea incorectă!
Dioclețian a înființat, de altfel, și o forță de intervenție specială pentru anchetarea fraudelor și recuperarea diferențelor, liberă chiar să apeleze la torturi, după cum ne asigură un expert în fiscalitate antică, Omar Fasall, în a sa ”Istorie a fraudelor financiare” publicată în Canada, la Montreal, în 2016.

Oamenii împăratului din acest DNA avant-la-lettre, erau autorizați să folosească în investigațiile lor măsuri de presiune psihologică (desigur, de neconceput astăzi?!) determinând copiii să-și denunțe părinții, soțiile să-și denunțe soții și sclavii să-și denunțe stăpânii.
Goana după bani luase forme de o duritate excesivă, pe care le-am putea găsi, căutându-le, și la un Moromete din literatura noastră.

Respectiv, facturile țăranilor erau împovărate, spre disperarea micilor proprietari înspăimântați la gândul că vecinii lor ar putea să-și abandoneze terenurile și s-o ia la goană. Căci, într-o asemenea situație, câmpurile fără stăpân ar fi revenit fermierului vecin, dar într-o ordine care dădea fiori: întâi impozitul, apoi pământul! O formă de împroprietărire, veți spune, dar pe care puțini și-ar fi dorit-o pentru că, imposibilitatea plății noului impozit conducea automat la pierderea și a propriului teren!