Calendaristic, mâine ar trebui să înceapă primăvara. De fapt, chiar și meteorologic privind lucrurile, după perdaful de gheață de la mijlocul lui februarie, iarna pare a-și fi redus pretențiile, și prezența, la niște ciupituri ici-colo în timpul nopții, lăsând în totalitate responsabilitatea administrării diurne pe seama soarelui. Mă rog, atunci când cerul nu e înnorat. Iar acesta, niciodată grăbit și totdeauna, aparent, cel puțin, eficient, oricum mai eficient decât lucrătorii de la salubritate, stoarce buretele zăpezilor murdare strânse pe marginile trotuarelor, unele chiar pe carosabil, dezvelind gropile capcană dispuse în aceiași dezordonată ordine în care roiurile de meteoriți și – au marcat căderea pe dezolanta față a Lunii.
Despre București, Micul Paris în care trăiesc de vreo jumătate de veac, la această anuală răscruce de anotimpuri n-ar mai fi de adăugat anume decât obstinația cu care ține să își conserve o anumită imagine a trecutului, pe care, paradoxal, la vremea lui acest trecut nu a avut-o niciodată. Nici măcar atunci, în aprilie 1944, când raidurile aviației americane ne scrijeliseră eleganța boemiei noastre orientale cu brutala realitate a războiului sau, în martie 1977, când răzvrătirea pământului profitase de o liniștită seară de inceput de primăvară pentru a ne deschide fereastra minții către genunele Apocalipsei.
Clădirile, aliniate de-a lungul marilor bulevarde pe care elita interbelică își etala odinioară superbitatea, și care încă, în anii cenușii și triști ai deceniilor fără lumină și fără speranță, mai păstrau ceva din demnitatea de altă dată, par acum niște schelete ale unor copaci uscați, din care viața a dispărut odată cu frunzele, alungate de vântul ultimei toamne. Și, dincolo de ridurile imobilelor și de rugina gardurilor îmbătrânite, sentimentul de tristețe e întărit de posomoreala chipurilor care defilează, cu bărbia în piept, înfruntand parcă o invizibila furtună, dar mai degrabă măcinate de undeva, dinăuntru, de o maladie care, nemiloasă, le distruge, metodic, speranțele.
Și totuși, de duminică va fi primăvară!
Mugurii copacilor nu s-au deschis încă, dar iarba, cu acea îndrăzneală proprie făpturilor mărunte și umile –ce-am avut și ce-am pierdut–iese la lumină pe ochiurile de pământ eliberate din strânsoarea asfaltului.
Dar păsările? Deocamdată își rezumă prezența la grupurile de porumbei domestici, aici, la oraș noțiunea de stol, sinonim ideii de zbor, adică de libertate, a dispărut de multă vreme. Într-o arondare asumată, voluntară, mișună în jurul blocurilor care le asigură adăpost și hrană.
Privindu-i, îmi vine în minte o reflecție amară a unui romancier italian, celebru acum vreo 80 de ani, care a cunoscut și savoarea gloriei, și pelinul uitării. Spunea Ignazio Silone, căci despre el e vorba, ca :„Nu există sclavie mai rea, decât cea pe care ți-o alegi tu însuți. De cele mai multe ori, fără să îți dai seama.” (Volumul de confesiuni ” Ieșirea de siguranță”, 1965).
În ceea ce privește vrăbiile, odinioară așa de multe și de zgomotoase în orașele noastre–îmi amintesc, din studenție,” copacii cu vrăbii „de la blocul ” Dunărea „, vis a vis de Arhitectură, care a trebuit să fie, în cele din urmă defrișați –acum sunt și puține, și tăcute. Aparițiile lor, cândva sprințare și vesele, și – au pierdut aerul de îndrăzneală, acea obrăznicie care le făcea atât de simpatice, părând, sfioase, neîncrezătoare, timide, secvențe decupate parcă dintr-un film mut.
Și gândul mă duce, inevitabil, la o carte care, în 1962, la apariție în Statele Unite, și mai apoi, în sutele de traduceri în întreaga lume, a stârnit un șoc și a produs modificări de legislație imposibil de anticipat, Cartea s-a numit „Silent Spring”, „Primăvară tăcută”. Autoarea, Rachel Carson, descria o lume în care păsările sălbatice încetaseră să mai cânte, întrând într-o agonie fără speranță, Vinovatul? Un insecticid la modă în anii de după al Doilea Război Mondial, care scăpase omenirea de tifos, păduchi și malarie, dar avusese și efecte distrugătoare asupra mediului: DDT. Ulterior, s-a dovedit nocivitatea și pentru om, prin efectele sale cancerigene. Așa încât utilizarea DDT-ului a și fost interzisă, întâi în SUA și țările industrializate (1970), apoi si în restul lumii (2004, prin Convenția de la Stockholm).
Nu comentez ecartul temporal, cei 34 de ani în care un produs cu efecte nocive asupra sănătății, a omului și a planetei, a avut „liber” la a ucide în așa numita „Lume a Treia”. Aș remarca doar că, în momentul lansării pe piață, în 1948, cu un asemenea succes încât producătorul, o fabrică germană, nu mai putea să onoreze comenzile, descoperitorul efectului D. D. T ca insecticid, savantul elvețian P. H. Muller, a primit premiul Nobel pentru medicină! Unde se vede că, uneori, chiar și cele mai solide certitudini, scuzați pleonasmul, sunt supuse eroziunii și trebuie să suporte revizuiri. Asta, dacă vrem să mai putem vorbi despre „mâine” altfel decât ca despre o posibilitate eșuată în prezentul unui „azi” devenit deja trecut.
Și totuși…
Zilele trecute, pe trunchiurile teilor din fața blocului în care locuiesc la București, a apărut o pereche de ciocănitori. Au și testat, o vreme, precum lăcătușii mecanici la revizia roților de tren, „sănătatea” copacilor. După care, constatand, probabil, că nu e rost să-și asigure un dejun convenabil, și – au luat zborul către vegetații mai promițătoare. Totul, în tăcere , fără triluri sau incantații spectaculoase, fără piuituri măcar , ceea ce, în cazul lor, nu reprezenta nimic alarmant, dat fiind că ciocănitoarea nu e recunoscută printre primadonele pădurii.
Oricum, am reținut prezența lor ca pe un semn de încredere: ceasul primăverii tăcute nu a sunat încă!
Leave a Reply