Vineri, 12 septembrie, la ultima noastră întâlnire, pornind de la evocarea vigurosului stejar românesc, un singur trunchi cu patru tulpini geamăne-română, aromână, meglenoromână și istroromână-prezentasem personalitatea unui mare conațional, Nicolae Dumba. Originar din ținuturi cu o numeroasă populație aromână din nordul Greciei, trăitor în Austria, Ungaria și România, posesor al unei fabuloase averi și filantrop pe măsură, Nicolae Dumba a întrat în „Cărțile de Aur” ale autorităților de la Viena și București grației excepționalei sale generozități.
Pentru noi, românii, această generozitate este dovedită de modul în care a susținut, încă de la înființarea acesteia, în 1871, activitatea Societății Literar Artistice „România Jună”, a studenților români de la Viena. Pentru austrieci și, prin ei, pentru întreaga lume, prin dragostea pentru artă, în special pentru muzică și arte plastice, pe care o atestă prieteniile cu mari personalități ale muzicii (Johann Strauss, Johannes Brahms) picturii (Gustav Klimt, Hans Makart) sau sculpturii austriece (Karl Kundmann) pe care le-a ajutat în perioada de început a prodigioaselor lor cariere.
Dar, mai ales, prin finanțarea realizării unor opere de artă amplasate pe străzile frumoasei metropole de pe malurile Dunării și, în special, a construirii sediului Filarmonicii Vieneze, Musikverein, cu a sa Goldener Saal, Sala de Aur, locul unde se desfășoară, la 1 ianuarie celebrul Concert de Anul Nou, poate cel mai vizionat spectacol muzical de pe întreaga planetă.
Proiectată de către cunoscutul arhitect Theophil von Hansen, casa vieneză a muzicii, inaugurată în ianuarie 1870, este apreciată drept o adevărată minune acustică, fapt datorat originalității soluției alese de proiectantul său, care a ales, ca particularitate conceptuală, să facă astfel încât sunetele produse pe scenă sa nu ajungă la spectator înainte de a dobândi binecuvântarea lui Dumnezeu. Altfel sus, deschiderea spre înălțime a sălii, aproape 18 metri, transformă acordurile orchestrei și inflexiunile vocilor într-o rugăciune pe care ecourile celeste o întorc spectatorului ca pe un dar îngeresc, încărcat de energiile necreate ale dumnezeirii.
Ei bine, inspirație arhitecturală sau fericită coincidență, o sală de spectacol similară ca stil constructiv și apropiată ca valoare a acusticii există și în România!
Mai mult, în sensul apropierii de modelul vienez, ea este „casa” unei asociații, „Tinerimea Română”, cu profil asemănător aceleia întemeiate de studenții români în Capitala austriacă, ”România Jună ”. Și chiar perioada înființării este foarte apropiată, anul 1877, față de anul 1870. Chiar și motivele înființării sunt, în esență, aceleași: cultivarea, cu un efort și elan tineresc reunit, a valorilor naționale și ale artei noastre, ilustrate prin creațiile de geniu din literatură, muzică și științe. Și chiar dacă inițiatorii de la București, elevii interniști ai Liceului „Matei Basarab”, nu aveau cum să fie la înălțimea individuală a studenților români de la Viena, demersul lor nu va fi mai puțin strălucitor prin noblețea idealului care l-a generat. Să nu omitem că ” Tinerimea Română „se constituie în contextul emulatiei patriotice, a redesteptării spiritului de jertfă generate de proclamarea, în acel an, a Independenței României!
” O nouă educație a tinerimii este una din marile necesități ale țării „, avea să spună, peste ani, la inaugurarea sediului asociației marele istoric Nicolae Iorga, unul dintre principalii inițiatori și susținători ai proiectului, dar, adăugând, „să o facem în marginile unei cumințenii active și pline de încredere în ea”!
Și, „Tinerimea Română” avea să – și îndeplinească această menire având și șansa pe care societatea românească a începutului de veac 20 i-a oferit-o. Și anume aceea de a dispune de un sediu în care ideea de a funcționa ca o adevărată școală a simtământului național să devină viabilă.
Acest loc al său, acest „acasă”, începe să se intrevadă la 25 mai 1924, când se va pune piatra de temelie a ceea ce este și astăzi „Palatul Societății Tinerimea Română” de pe strada Schitu Magureanu numarul 4. Tanără încă, prin spiritul care o anima, beneficiind de încrederea, suportul și îndrumarea unor mari personalități ale neamului-Barbu Ștefaănescu Delavrancea, Octavian Goga, George Enescu și alți mari scriitori și muzicieni a vremii i-au susținut permanent activitatea-„Tinerimea Română” va avea norocul ca arhitectul care îi va proiecta sediul să fie de două ori tânăr, și ca vârstă, și ca spirit. Este vorba de Virginia Haret Andreescu, nepoata marelui pictor Ion Andreescu, noră a reformatorului scolii românești și europene, Spiru Haret, dar, mai presus de toate, prima femeie arhitect din România, remarcabilă prin frumusețea și noutatea construcțiilor pe care le-a proiectat.
Decizia de a apela la știința și imaginația tinerei arhitecte s-a dovedit inspirată. Chiar dacă nu ușor, fondurile existente inițial, 300 mii lei, ne acoperind nici zece la suta din necesarul de 32 de milioane lei a fost nevoie de o colectă publică, bun prilej de a se „măsura” și altfel decât prin vorbe, „patriotismul” concetățenilor. Și, chiar dacă, la modul public, nu s-a consemnat valoarea contribuțiilor, presa vremii a notat că cea mai importantă donație a aparținut lui Nicolae Iorga.
Dar, până la urmă, ceea ce contează, și rămâne, este că în 1935 s-a putut inaugura minunatul edificiu, adevărat templu al artei spectacolului întru conservarea și dezvoltarea culturii noastre naționale. Un edificiu care, suplu și elegant, în ciuda ridurilor pe care timpul i le-a așezat pe fațadă, continuă să fie un reper al vieții artistice a Bucurestilor.
Supravietuind, spre onoarea celor care l-au proiectat și construit acum o sută de ani, cutremurelor, dintre care două devastatoare, care ne-au zguduit tara.
Pentru ca, asemeni locuitorilor Vienei, să ne putem bucura, și în capitala României, de o sală în care sunetul muzicii atinge timpanele noastre cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Leave a Reply