Iată-mă, de două zile, la Bistrița. Orașul de la poarta de nord a Transilvaniei, atestat documentar din 1264, reprezintă, probabil, cea mai autentică imagine a ce va fi fost cândva o așezare germanică medievală în estul Europei. Dar nu ca muzeu, ci ca localitate vie, cu oameni adevărați, care se nasc, trăiesc, iubesc și, în cele din urmă se duc să-și întâlnească strămoșii în cimitirele frumos îngrijite de la marginea burgului. Căci Bistrița asta este și acum, la opt veacuri de la întemeiere, un oraș cu alură germanică, având acea sobrietate și seriozitate proprii sașilor de azi și din totdeauna.
Arhitectural, nota o dau cele două biserici, reprezentative, impunătoare, sfidătoare parcă pentru un timp a cărei trecere nu le poate micșora măreția: Biserica, acum ortodoxă, cu hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului și Biserica Evanghelică. Cea dintâi, construită pe la 1270-1280, cel mai vechi monument istoric al orașului, a doua, ridicată tot spre sfârșitul secolului al 13-lea, având și cel mai înalt turn dintre bisericile transilvane, de 75 metri.
Întreg centrul orașului oferă, de altfel, posibilitatea unei plimbări în timp, trecând pe lângă edificii frumoase, tinere încă, deși alura, stilul, materialele din care sunt ridicate, nu dau nicio îndoială asupra vechimii lor. Șirul de case medievale cu arcade (Ansamblul Șugaălete), Turnul Dogarilor, ridicat în secolul al 15-lea împotriva năvălirilor tătăresti, Casa Argintarului, cafenelele cu aer arhaic, toate asigură un decor în care prezența oamenilor pare a fi de natura unor holograme create pentru a completa animația.
Dar Bistrița e încă mai mult, rămânând încă în spațiul evocării istorico-geografice prin poziționarea sa pe o Via Transilvanica, ce leagă Putna lui Ștefan cel Mare și a arhimandriților săi de Drodeta împăratului Traian, cu podul celebrului Apolodor din Damasc, la capătul dinspre început al istoriei noastre. Amintesc, în treacăt ,că această cale turistică ce taie pe diagonală România străbate Pasul Tihuța, la 1227 metri înălțime, un drum printre munți început de romani , în anul 260 și finalizat de austrieci, după anul 1760!
Mai importantă însă pentru noi, ca români, este ceea ce a adus Bistrița ca vector de difuzare a spiritului identității noastre prin locuri și vreme de unde și titlul pe care l-am dat acestui episod, Soarele Nordului. Căci de aici, din depărtata cetate săsească din nord, au pornit, spre cele patru zări, asemeni razelor unui soare, luminile unor personalități românești de prima mărime. Printre primele, am să amintesc pe cei patru martiri năsăudeni, recunoscuți ca sfinți de Biserica Ortodoxă Română, omorâți la 12 noiembrie 1763, pentru că nu au vrut să se lepede de credința strămoșească. Ca Brâncoveanu. Cel mai vârstnic dintre ei, Atanasie Todoran, a fost tras pe roată. Ca Horea. Avea 104 ani!
Cam în aceiași vreme (1764), devenea călugăr viitorul mitropolit al Moldovei, Iacob Stamati, născut la Bistrița, cel ce avea să innoiască învățământul românesc, ștergând de pe școala vremii sale mucegaiul fanariot. Reușitele sale se vor vedea împlinite câteva decenii mai târziu prin îndrăznețele reforme ale Domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza.
Anii trec, iată-ne întrați într-un nou veac, aducător de speranțe de schimbare în Bătrâna Europă. Și, din perspectiva evenimentelor ce vor consemna în istorie „Primăvara Popoarelor”, orașul Bistrița și împrejurimile sale nu vor rămâne datoare.
În 1816,se naște aici Andrei Mureșanu, viitorul revoluționar de la 1848, poetul inflăcăratelor apeluri la luptă sub semnul mobilizator al stindardului Frăției, autorul versurilor imnului nostru național, „Deșteaptă – te române!”. Ceva mai târziu, în 1821, la Pintic-Cojocna, un sat de lângă Bistrița, vede lumina zilei Constantin Romanu Vivu, unul dintre viitorii organizatori de frunte ai revoluției pașoptiste, cu un rol deosebit în dezvoltarea mișcării în București și județul… Teleorman!!!
Să ne închipuim, ce va fi însemnat o veritabilă navetă între Bistrița și județul dunărean, la 1848, fără drum de fier și fără autostrăzi, dacă și astăzi, după aproape 180 de ani, parcurgerea respectivei distanțe pare a lua o veșnicie.
Tot din epocă, trebuie, cred, să reținem și numele unui alt ardelean , Leonida Pop, năsăudeanul ajuns șef al cancelariei imperiale și consilier militar al împăratului Franz Josef. Înalta poziție, în imediata apropiere a conducătorului Imperiului Habsburgic, l-a determinat, precum odinioară pe Horea, să solicite mai multă dreptate și libertate pentru neamul românesc trăitor în Ardealul aflat sub stăpânire austriacă. Rezultatul? Nu altul decât cel obținut de chipeșul răsculat mort pe roată în 1784.
Dar,să ne continuăm povestea… Ajunși în anul 1900, descoperim un alt năsăudean care avea să sfințească locul altui plai din legenda românească a veacurilor:Iuliu Moisil. Întemeietorul Muzeului Gorjului, din Tg Jiu și al Scolii de ceramică din orașul pe care Constanin Brâncuși avea să – l dăruiască peste câteva decenii cu neegalatul său ansamblu sculptural, intuise parcă minunea ce avea să se întâmple și deschisese calea spre punerea în valoare a potențialului artistic popular al unei zone unice în lume.
Și iată – ne aproape de finalul călătoriei prin județul orașelor gemene, din punctul dărniciei comune în frumos și har românesc, Bistrița și Năsăud. Și cum, spune un vechi dicton, finalul încoronează opera, am lăsat la sfârșit cele doua mari spirite integratoare ale romănismului, pe care le-au dat amintitele meleaguri. George Coșbuc, poetul național al satului nostru și eruditul traducător, din sanscrită, al Sakuntalei, Liviu Rebreanu, creatorul romanului românesc modern. Între ei, un singur cuvânt, pământ!
Un necesar Post Scriptum: la Năsăud s-a născut, în anul 1850 Ana Cîmpeanu, viitoarea Veronica Micle. Fără ea, Poezia lui Eminescu, ar fi fost mai săracă…
Leave a Reply