Stejarii mor? Dar legendele, cărora regilor păduriror părea a le fi fost menit să le vegheze nemurirea?
Ultimul stejar celebru, al cărui deces a fost consemnat și înregistrat cu acte în regulă, și – a găsit sfârșitul luna trecută, la el acasă, în codrii milenari de la Sherwood, în Marea Britanie. I se spunea, pre graiul locuitorilor de odinioară ai veselei și bătrânei Anglii, Major Oak, Stejarul cel Mare, și murise în picioare, transferându – și existența din viața reală în lumea simbolurilor înfrățite cu veșnicia.
Nu era un copac oarecare, la urma urmei niciun copac nu e unul oarecare, fiecare are o identitate a sa, o poveste, un săditor : pentru unii oamenii, pentru alții, cei mai mulți, Dumnezeu.
Participase , și nu doar ca furnizor de umbră, la evenimente importante din istoria țării pe al cărui pământ îi fusese dat să răsară și să crească. Veacuri la rând, sub streașina ramurilor sale își făcuseră cuib lastunii răzvrătiților de tot felul, întruchipați, de o manieră exemplară, prin contele de Locksley, alias Robin Hood, fidelul cavaler al regelui Richard Inimă de Leu. Nobilul devenise proscris în așteptarea suzeranului său plecat în căutarea gloriei pe Sfântul Pământ al Jerusalimului în a treia Cruciadă. Isprăvile eroului, acum arcaș, imortalizate în scrierile unor Walter Scott, Henri Gilbert, Alexandru Dumas-tatăl mi-au fost, în adolescență, printre acele călăuze de încredere care mi-au însoțit sufletul pe calea dorinței de a cunoaște și, cunoscând-o, de a o îndrăgi, istoria neamurilor.
În ceea ce privește istoria noastră, a românilor, cartea de capătâi, pe care o recitesc și acum cu aceeași emoție ca și acum șaptezeci de ani, rămâne ” Povestea neamului nostru”, a lui Florian Cristescu, institutor la Roșiorii de Vede și Turnu Măgurele, revizor școlar de Teleorman, prieten al tatei, pe care, mic copil fiind, am avut și șansa de a-l vedea la noi acasă.
Din această superbă repovestire a istoriei României, descrisă , nu ca o înșiruire de lucruri și evenimente abstracte, ci trăită eminamente prin viețile eroilor săi , oameni obișnuiți, totuși, dar deveniți speciali prin sentimentul apartenenței la un pământ și la o țară, am învățat și importanța stejarului, ca simbol al perenității unui neam. Al nostru, al altora. Sau, pentru a mă alinta puțin, în pas cu mimetismul lingvistic al zilelor noastre, al rezilienței europene a neamului românesc și al altor neamuri, fiecare în tara lui.
Altminteri, este, cred, dincolo de orice îndoială, că istoriile popoarelor se definesc în conștiințele națiilor în cel puțin egală măsură prin legende, ca și prin adevăruri atestate documentar. Poate și fiindcă, paradoxal poate, legenda este mai stabilă în timp și mai puțin expusă reinterpretărilor decât istoria formală. Căci, cum bine spunea Samuel Butler ( 1835-1902) un scriitor englez incomod în epocă pentru nonconformismul viziunii sale asupra moravurilor contemporanilor , „Dumnezeu nu poate schimba trecutul, dar istoricii pot.”
Am în vedere, amintind de această frază transformată în aforism, valul de reevaluări ale unor autori din trecut și ale unor scrieri ale acestora, unele recunoscute drept capodopere, ceea ce și sunt, pentru…” incorectitudinea lor politică”, raportat la concepțiile nu de atunci, ci de astăzi. Este și cazul lui Walter Scott și al romanelor sale istorice, care ar face elogiul… colonialismului și ar promova o viziune imperialistă asupra istoriei! Și, ca atare, au fost scoase din curricula școlară pentru învățământul secundar din Marea Britanie.
La noi, în perioada comunistă, unui Florian Cristescu i se interziseseră aparițiile editoriale, și, în special, a numelui , cu o argumentație mult mai de înțeles: fusese, înainte de 1945, deputat și senator liberal. Ca atare, „dușman al poporului” , deci, nepublicabil! Un fel de a spune, căci cărțile, prea frumoase pentru a nu fi folosite în educația copiilor, i-au fost reeditate, dar fără numele său pe copertă, și fără drepturi de autor! Revenind la Stejari, acești muritori nemuritori ai pădurilor și istoriei noastre, la Baia de Criș fiind, localitate de care aparține și Țebea, Panteonul sufletului românesc, nu pot sa nu amintesc aici de Gorunul lui Horea, cel mai important arbore de pe teritoriul actual al României. ( Un al doilea copac, tot atât de puternic, ca semnificație, stejarul plantat, spune legenda, de Ștefan cel Mare însuși, după bătălia victorioasă din 1497 de la Codrii Cosminului, asupra craiului Albert al Poloniei, inverzește încă, în fiecare primăvară, în Bucovina istorică, dincolo de granițele țării).
La Țebea, stejarul împietrit al lui Horea (tradiția spune că, la rădăcină, s-ar afla mâna dreaptă a eroului tras pe roată la 1784) nu mai dă frunze. Dar și așa, trunchiul său monumental veghează mormântul de alături al lui Avram Iancu, Crăișorul Munților, Luceafărul de Ziuă al națiunii române în anii de jertfă și speranță 1848-1849.
În alte locuri, precum în urmele de codri ce alcatuiau odinioară Pădurea Nebună de lângă orașul nostru, Roșiorii de Vede, stejari seculari, încă vii, evocă alte nume – simbolice pentru ceea ce înseamnă ideea de a fi român :pe Mihai Viteazul, cu barda înălțată până la cer, pe Voievozi cucernici, precum Radu Paisie sau pe Domnul emancipării nației, Tudor din Vladimiri.
Și asemenea maiestuoși arbori, impresionanți prin anvergura coroanelor lor, mai ales atunci când defrișările i-au adus în situația de a rămâne solitari în mijlocul câmpiei, există încă. Ei domină împrejurimile, cu un aer prietenos și protector, transmițând celor din preajmă un sentiment de siguranță și durabilitate pe care trecerea timpului nu-l erodează ci, dimpotrivă, îl imbogățește cu nuanțe noi. Așa cum toamna , verdele întunecat al frunzișului de primăvară își schimbă tonurile către arămiul unui amurg vegetal pe care iarna îl va risipi pe aleile albe ale basmelor sale.
Revenind pentru răspuns la întrebarea de început, STEJARII, ca și oamenii, ADEVĂRAȚII OAMENI, nu mor niciodată, nici măcar atunci când un document administrativ le consemnează decesul. Ei „se transferă” în mit, continuând să-și îndeplinească misiunea lor sacră de purtători, peste timpuri, ai legendelor așezate de Creator de veghe la începuturile Lumii. Între care una, poate nu cea mai neînsemnată, vorbește despre pământul, eroii și stejarii nostri. Adică despre noi, cei de astăzi, de ieri, de mâine, de totdeauna…
Leave a Reply