În anul 1445, orașul german Mainz avea să fie gazda unui miracol, un miracol căruia îi va fi dat să influențeze devenirea întregii omeniri pentru sute de ani, deși va capăta un nume pe măsura exceptionalei sale valori abia peste mai bine de cinci secole, în 1962 : GALAXIA GUTENBERG. Pentru că atunci când un anume Johannes Gutenberg imprima, cel dintâi în Europa, o carte folosind invenția sa, tiparul cu caractere mobile, nimeni nu bănuia imensele foloase pe care le aducea lumii prin grăbirea dezvoltării și a raspândirii cunoașterii în întreaga lume.
De fapt, retrospectiv privind lucrurile, se pare că destinul strălucit al invenției ingeniosului german fusese decis încă din momentul în care acesta a ales pentru testarea noii tehnologii ” Cartea Sibilelor”, adică tocmai acel conglomerat de preziceri prin care spiritul păgân al rafinatei culturi greco – romane a antichității își făcuse drum către universul gândirii crestinismului primelor veacuri. I-a urmat, în cel mai firesc mod, o primă încercare de multiplicare a Bibliei, rezultând o autentică bijuterie tipografică, așa numită ” Biblie cu 42 de rânduri”, imprimată în 180 de exemplare ( 40 pe pergament, 140 pe hârtie de cânepă, importată din Italia). Până astăzi, s-au mai păstrat 49 de exemplare, dintre care doar 22 complete, evaluate la 10 milioane de dolari fiecare.
De atunci, cuvântul tipărit, CARTEA, au devenit pricipalul vector în răspândirea a ceea ce omul a ajuns să cunoască despre sine și despre univers, îndreptățindu – l pe filosoful canadian Marshall McLuhan să aprecieze că omenirea contemporană a crescut sub semnul astral a ceea ce el a numit Galaxia Gutenberg, după titlul eseului cu același nume publicat în 1962 cu subtitlul ” nașterea omului tipografic. „
Acest „om tipografic”, reprezentat de fiecare dintre noi, trăiește încă, dar se află pe cale de a-și consuma ultimii ani înainte de a deveni altceva, sau altcineva, aflat fiind, chiar acum, în timp ce aștern pe tabletă aceste gânduri, cu un pas dincolo de frontiera care separă lumea materială, palpabilă a cărții, de universul virtual al individului cu existența proiectată pe un ecran.
De fapt, prin invenția sa, Gutenberg oferise omului obișnuit accesul spre profundul înalt al cunoașterii, îi oferise cheia spre a ieși din temnița ignoranței. Asemeni unui Prometeu al vremii sale își ridicase semenii în lumea elitelor, a zeilor pământeni, o lume care, până la Gutenberg, fusese privilegiul unor puțini , suficient de bogați pentru a-și permite achiziționarea rarelor și prețioaselor manuscrise rămase din vechime și suficient de „nebuni” pentru a o face.
Lectura înseamnă libertate și cartea, expresie a cuvântului tipărit, însemnul acestei condiții a omului liber.
Iată de ce, intuind pericolul, dictaturile de tot felul au încercat să obtureze acest canal spre izvoarele cunoașterii, cartea, instituind cenzura, ca prim baraj, iar când această opreliște s-a dovedit insuficient de eficientă, au inventat rugul.
Nu era chiar o noutate, lunga perioadă a inchiziției experimentase focul ca mijloc de nimicire a spiritelor prea însetate de libertate, dar aveau să mai treacă destui ani până când, într-o noapte de 10 mai 1933, 20.000 de cărți aveau să piară mistuite de flăcări, într-o piață germană, marcând începutul epocii crepusculare ale cărei umbre acoperă încă și astăzi îndestule minți europene.
Aforismul, de un cinic realism, formulat de un mare poet, tot german, Heinrich Heine, avea să-și găsească, și își găsește mereu confirmarea : ” Acolo unde se ard cărți, se sfârșește prin a arde oameni.”
S-a întâmplat în Europa lagărelor naziste în timpul celui de al doilea Război mondial, s-a repetat la Sarajevo, în 1992, când salvele de tun au făcut praf și pulbere antica bibliotecă a orașului bosniac în timpul conflictului care a condus la destrămarea Jugoslaviei.
În 2003, unul dintre cele mai vechi și mai bogate tezaure de carte și manuscrise ale lumii, Biblioteca Națională a Irakului, a fost distrus în timpul luptelor care au condus la căderea regimului lui Saddam Hussein. (Capitala Irakului, Bagdad, a fost unul dintre centrele unde, în urmă cu 4000 de ani, au apărut primele biblioteci ale lumii. În anul 1258, când orașul a fost devastat de mongoli, aici existau nu mai puțin de 63 de biblioteci, iar cronicile timpului spun că numărul manuscriselor aruncate în Tigru a fost atât de mare, încât marele fluviu putea fi traversat călcând peste ele!)
Și asa mai departe, neuitând nici episoadele din decembrie 1989 de la București, când cărți și manuscrise de preț ale Bibliotecii Centrale Universitare au căzut, colaterale victime, ale gloanțelor pornite în căutarea unor teroriști nedescoperiți vreodată.
Cum pacea în lume este încă departe de a deveni un vis împlinit, ca să folosesc expresia consacrată, actualele scene de conflict din Iran și Golful Persic, în general, din Ucraina ( și Rusia, pentru ca nici bibliotecile Moscovei nu sunt ferite din bătaia dronelor inamice), din alte și alte locuri unde se derulează conflicte considerate prea mici pentru a fi luate în seamă, oferă suficiente argumente pentru a observa starea de pericol în care se află cărțile, CARTEA! Dar amenințarea cea mare nu vine de aici, dinspre dispariția lor fizică. Ea vine, paradoxal, dintr-o zonă care ar trebui să le ajute să supraviețuiască timpurilor, continuând să – și îndeplinească menirea de purtător de cunoaștere și depășind, spre exemplu, dificultatea, din motive economice, a achiziționării lor. Aliatul, ați ghicit, digitalizarea, care ne oferă facilitatea unei lecturi gratuite prin intermediul ecranului, se dovedește a fi totodată un insidios inamic al cititului, pentru că ne lipsește de bucuria întâlnirii cu cartea, cartea reală pe care o parcurgem nu numai cu ochii, ci și mângâindu – i paginile, sorbindu-le parfumul, lucruri purtătoare de senzații și care dau fiecăreia dintre cărți o anumită identitate, sigularizând-o pe rafturile bibliotecii sau pe masa de lucru.
Și mai este un ceva de care trebuie ținut seama atunci când evaluăm locul, rolul și perspectivele cărții și ale lecturii în zilele noastre. Un ceva despre care ne-a avertizat nu un literat sau un bibliofil ci un om politic, unul dintre cei mai mari, dacă nu chiar cel mai mare al epocii noastre, americanul german, cu origini evreiești, Henry Kissinger.
Excelent cunoscător al vieții politice a epocii, căci nu degeaba a trăit 100 de ani în cele mai înalte cercuri ale puterii, calitate recunoscută prin Premiul Nobel pentru Pace ce i-a fost acordat în 1973 la capătul războiului din Vietnam, Kissinger analizează în mai multe rânduri importanța cunoștințelor dobândite prin lectură în formarea personalității conducătorului. Și ajunge la concluzia, deloc măgulitoare, a nevoii unei ” alfabetizări profunde” a acestuia. „Alfabetizarea „ ar conduce la dezvoltarea abilității vitale de a interacționa cu texte lungi, pentru a le înțelege în profunzime, a putea reflecta asupra lor și a anticipa, astfel, mesajul unui autor. O lectură profundă, pe care numai cartea, ca obiect și nu ecranul, ca interfață, o poate asigura, este antidotul la valurile de informație fragmentată care ne asaltează mintea și ne blochează reflecțiile critice.
Vor urma oamenii politici ai lumii de azi, inclusiv aspiranții din guvernanța românească de la București, cursul recomandat de competentul dascăl în ale sale magistrale ” Șase lecții de strategie globală” din care am citat mai sus? Să sperăm, și să încercăm să rămânem optimiști.
Vremea apusului CĂRȚII nu a sosit încă și GALAXIA GUTENBERG va continua să lumineze cerul curiozității noastre.
P. S. Duminica trecută, 9 august, am sărbătorit, cu o carte bună în mână, „ZIUA IUBITORILOR DE CĂRȚI”. Am onorat sărbătoarea, și locul în care mă aflam, comuna Baia de Criș, capitala istorică a Țării Zarandului, recitind „AVRAM IANCU. O VIAȚĂ DE EROU”, monumentalul studiu dedicat Craiului Munților de marele istoric și patriot român SILVIU DRAGOMIR.
Leave a Reply