Cu aproape două milenii în urmă, Cornelius Tacitus, dacă nu cel mai mare, în sensul acurateții relatării, în orice caz cel mai fascinant în descrierea evenimentelor și a creionării caracterelor personajelor implicate dintre toți istoricii antichității romane, formulează un concept care a supraviețuit trecerii timpurilor. Este vorba de ” arcana imperii”, „planurile secrete ale puterii”, sau ceea ce numim în mod obișnuit „secret de stat”, „rațiuni de stat”.
Autorul celebrelor „Istorii” și ” Anale”, nu se rezumă la o simplă relatare a faptelor pe care le prezintă în succesiunea derulării lor ci, în respectarea sensului original al termenului historiae -investigație, oferă și propria interpretare asupra acestora. O interpretare sub semnul unei obiectivități asumate, „sine ira et studio” (” fără ranchiună și părtinire”), devenită deviza tuturor adevăraților istorici de atunci încoace.
Citându – l pe Tacitus, nu pot să trec peste o altă observație, de excepțională pertinență, a istoricului latin, privind de această dată stabilitatea sistemelor de guvernare, supuse, ca toate cele omenești, degradării.
Formularea lui Tacitus are chiar un plus de apropiere de realitățile zilelor noastre si îndeamnă, cu siguranță, la reflecție :„… nu este posibil să existe o formă politică sau socială capabilă să reziste corupției obiceiurilor.”
Sună actual, nu-i așa?! Pare decupată dintr-o oarecare afirmație recentă lansată în spațiul nostru public. Mai ales că ea conține acel cuvânt cheie, „corupție”, o molimă socială endemică încă din vechime și al cărui nivel de răspândire e lesne identificabil , ne învață același Tacitus, după… mulțimea legilor dintr-o anumită țară : „Într – o republică foarte coruptă, există foarte multe legi”!
Și tot același istoric din timpurile de înflorire a Romei imperiale ne mai învață că exercitarea puterii este strict legată de modalitatea, ilicită sau nu, în care a fost dobândită : „Nimeni nu a exercitat bine o putere care a fost obținută prin mijloace rele.”
În această privință el anticipează modelul de conducător pe care îl va descrie, o mie cinci sute de ani mai târziu, în plină Renaștere, italianul Niccolo Machiavelli, în al său ” Principele „.
În completarea portretului de conducător descris de Tacitus, Machiavelli ne propune un om de stat care să stăpânească arta disimulării, capacitatea de a se face mai degrabă temut decât iubit, conștient că în acțiunile sale este mai important să se lase condus de oportunismul, chiar cinic, al necesității, decât să se oprească precum în fața unei unei nevăzute bariere morale.
Fapt de luat în seamă și astăzi, la atâția ani după acel 1513 în care ilustrul scriitor florentin își redacta impresionanta lecție de politică aplicată dedicată lui Lorenzo al II-lea de Medici, conducătorul Florenței. Mai ales că, în principiu, observațiile de acum cinci veacuri, și sfaturile rezultate în urma lor, își păstrează aproape în totalitate valabilitatea. Desigur, operand acele ajustări impuse de evoluțiile tehnologice și de schimbările în poziționarea geopolitică a puterilor lumii contemporane.
De pildă, experienta ultimilor ani ne arată că în lumea modernă, puterea susținută prin forța armelor cedează tot mai mult teren în fața celei întemeiate pe controlul informației, și, prin aceasta, a minților celor guvernați. Altfel spus, teama, ca factor de control la nivel național, dar și internațional, este mai sigur guvernată prin informație, inclusiv prin opusul acesteia, decât prin arme.
Să câștigi războaiele înainte de a le începe, un principiu formulat explicit de Machiavelli, a devenit, iată, modul în care, China, de pildă, își construiește calea către statutul de primadonă a orchestrei lumii contemporane. Creditul, infrastructura tehnologică și diplomația, contând pe sprijinul aliatului absolut numit răbdare, a cărei fidelitate a fost verificată în câteva milenii de existență statală, par a fi argumentele supreme în fața principalului concurent, SUA, încă principala putere militară a lumii.
Altminteri, să nu uităm o altă observație pertinentă a aceluiași autor al manualului renascentist de politică, anume că :„Imperiile nu se prabușesc, se sting, atunci când își pierd controlul asupra realității.”
O lecție pe care, întuind pericolul, actualul președinte american a reținut – o, paradoxal, foarte bine, și o și aplică, atunci când a înțeles să intre în pielea „noului principe”. Adică a conducătorului care își asumă rolul de Comunicator al propriilor decizii, multe luate în direct, în fața camerelor de vederi, fără a ține seama la eventualele inconsecvențe. Aplicând, voit sau nu, un principiu formulat în timpul celui de al doilea război mondial de un mare militar american, generalul George S. Patton : „În primejdie, acționați! Oricum, dar acționați! Istoricii vor demonstra apoi că era singurul lucru logic pe care îl puteați face.”
În ceea ce o privește, României, privindu-i retrospectiv istoria presărată cu atâtea drame, cred ca i se potrivește o vorbă a aceluiași mereu actual Machiavelli :” Cine nu știe să se apere, e destinat să slujească „!
Leave a Reply