La început aici vor fi fost hiperboreii, prima populație a Europei, ne învață istoricul Nicolae Densușianu, apoi geții și tracii, cu ai lor daci, cei mai drepți și mai viteji dintre toate neamurile de la stânga Istrului, după cum afirmă, cu autoritatea sa de părinte al istoriei Herodot, apoi au venit romanii împăratului Traian, atrași de aurul, grânele și pădurile Daciei Felix, până când, prin veacul al treilea după Hristos, tot pe aici și-au căutat drumul spre vest migratorii stârniti de vânturile reci ale nordului sau de nisipurile mișcătoare ale răsăritului.
Dar urmașii celor dintâi stăpânitori ai locului au rămas, înfruntând urgiile și năpastele vremurilor ca să alcatuiască, de o parte și de alta a marelui fluviu, denumit de acum Danubiu, Dunărea, poporul cu patru ramuri care suntem noi, românii :dacoromani, la nord, între hotarele României și Republicii Moldova, dar și la vecinele Ucraina, Ungaria și Serbia, aromâni(macedoromâni), meglenoromâni și istroromâni, la sud și vest, în Bulgaria, Grecia și celelalte țări din Peninsula Balcanică. Istoria nu a fost simplă pentru niciuna dintre ramurile neamului românesc, doar dacoromanii având șansa unei constituirii statale proprii, în măsură să le asigure condițiile prielnice formării unei limbi literare afirmate și dezvoltate printr-o cultură națională.
Celelalte trei ramuri, în lipsa unui stat propriu care să le protejeze dezvoltarea a trebuit să se mulțumească a rămâne la nivelul păstrării unei culturi populare, prin care să-și păstreze identitatea sau, ca în cazul aromânilor, să alimenteze cu valori, nu puține, cultura fraților mai norocoși, dacoromanii, românii. Și nu doar îmbogățirea tezaurului cultural asumat în comun, ci și în sensul mult mai terestru, de susținere, materială și financiară a actului de creație românesc, contribuind consistent la formarea conștiinței noastre naționale. Căci, obligați de condițiile vitrege de supraviețuire ca trăitori în alte state decât unul propriu, au fost siliți să apeleze la toate resursele de ingeniozitate, deloc puține, pentru a reuși să rămână la suprafață. Și au reușit!
Astfel, au apărut din rândul minorităților aromânesti din Ungaria și Austria, de pildă, magnați (cu acte, pentru că în ambele țări a existat „Casa Magnaților”, asociație selectă reunind cei mai bogați locuitori) precum Emanoil Gojdu, la Budapesta, și Nicolae Dumba, la Viena. Amândoi, nu numai posesorii unor averi fabuloase, ci și patrioți adevărați, militând pentru recunoașterea drepturilor populației românești într-o perioadă în care acestea erau departe de a fiacceptate în Imperiul Habsburgic și, după 8 iulie 1867, in Austro-Ungaria. De remarcat că, deși nu aparțineau națiunilor dominante în stat, cei doi români își câștigaseră, grație educației alese dar și a averilor lor, un statut social deosebit, care le-a permis să acționeze pentru sprijinirea conaționalilor români–identitate pe care nu ezitau să și-o afirme–fără nicio temere.
Emanoil Gojdu ajunsese, în 1869, judecător la Curtea Supremă a Ungariei, iar Nicolae Dumba era, din 1885,membru pe viață al Camerii Lorzilor, camera superioară a Consiliului Imperial Austriac, din postura de consilier intim al împăratului Franz Josef.
Magnatul român din Viena, cel care a susținut financiar activitatea societății „România Jună”, pe care am evocat-o în urmă cu două zile, a fost totodată un mare iubitor de muzică, el însuși fiind un înzestrat tenor. În palatul său din Viena, Johann Strauss, ilustrul său prieten, a compus nemuritorul vals „Dunărea Albastră” și nu se poate omite faptul ca el este cel care a dăruit Austriei, și lumii, Musikverein, sala din care, la fiecare început de an, Filarmonica Vieneză ne încântă cu tradiționalul concert de Anul Nou.Despre aceasta specialiștii spun că ar fi sala cu cea mai buna acustică de pe planetă, și asta, desigur, nu neapărat datorită decorațiunilor semnate de Gustav Klimt, magicianul picturii austriece pe care Dumba l-a susținut la începuturile carierei sale ilustre. (Klimt a decorat, între alte edificii celebre, și Castelul Peleș, de la Sinaia).
Mare proprietar de terenuri în România, (doar la Bragadiru, lângă București, deținea peste 21000 ha, dintre care 8000 ha luciu de apă) marele filantrop a fost permanent preocupat de prosperitatea, nu doar economică, a comunității în care trăia, dovadă clădirea primăriei, astăzi adapostind o grădiniță, școala și biserica „Sfinții Voievozi Mihail și Gavril”, pe care le-a ridicat aici.
A murit în 1900, la Viena, fiind înmormântat, cu funeralii de stat, în Cimitirul Central al orașului, găsindu-și locul de veci alături de mormintele marilor compozitori Brahms și Beethoven. Despre el, ziarele vieneze ale vremii au scris că a dispărut unul dintre cei mai importanți oameni ai secolului al 19-lea. Si acesta a fost aromânul Nicolae Dumba, cel în pieptul căruia a bătut, puternic, o inimă românească.
Leave a Reply