Septembrie, 1993. Ziarist, pe atunci, la cele două publicații editate de Ministerul de Interne, ”Poliția Română” și ”Pentru Patrie”, mă aflam la Berna, în pregătirea celei de a 23-a Conferințe regionale europene Interpol, care avea să se desfășoare în primăvara anului următor la Sinaia, în România.
Era o seară de început de toamnă în casa unor prieteni elvețieni, savuram un vin franțuzesc de culoarea rubinului și urmăream comentând știrile serii pe ecranul uriaș al televizorului. La un moment dat, surpriză, apare o informație, cu imagini, referitoare la o întâmplare dintr-un sat din Ardeal, Hădăreni, unde va fi avut loc un incident soldat cu patru morți și incendierea mai multor case. Un scandal la o cârciumă se soldase cu înjunghierea, mortală, a unui etnic român de către trei etnici romi. Cum organele legii interveniseră cu oarece moliciune în aplanarea conflictului, românii și maghiarii din sat, pe fondul și a altor nemulțumiri generate de furtișagurile cărora le-ar fi fost victime din partea consătenilor romi de-a lungul timpurilor, trecuseră la incendierea caselor și la un adevărat asediu al acestora, încheiat cu trei victime din partea comunității rome.
Desigur, întregul episod era de natură să șocheze, dar ceea ce a fost și mai șocant pentru mine a fost reacția gazdelor mele, cărora nu le venea să creadă că niște români putuseră să comită, chiar motivați fiind, o asemenea barbarie.
– Uite, câtă manipulare, comentau ei.
– Cum să facă niște români așa ceva?
Și, în dialogul care a urmat, mi-am aflat și explicația: singurii români pe care îi cunoscuseră fuseseră niște muzicieni, rămași în Elveția înainte de ’89, când aproape o întreagă formație simfonică românească optase pentru această soluție, în descoperirea ”lumii libere”, cu un an mai devreme. Într-adevăr, între virtuosul interpret al unei sonate de Bach și un incendiator ucigaș este o ”oarecare” distanță!
Pornind de aici, am să încerc să evoc în următoarele rânduri câteva prezențe românești în Elveția, prezențe care justifică pe deplin excelenta imagine pe care o avem, ca popor, în această țară alpină intrată în legendă pentru înaltul nivel pe care l-a atins aici spiritul civic și educația locuitorilor, un adevărat model de civilizație vizibilă și în cele mai banale, mai obișnuite gesturi stradale, în comportamentul cel de toate zilele al elvețianului oarecare, căruia, țin să adaug, autoritatea le răspunde cu aceiași eleganță și justă măsură.
Pentru început, lăsându-l deocamdată de o parte pe celebrul nostru ministru de Externe din anii ’30 ai secolului trecut, Nicolae Titulescu – voi scrie și despre el puțin mai târziu – am să pornesc depănarea poveștii despre prezența românească în Elveția, chiar din pridvorul veacului 20.
Atunci, pe la 1902, s-au întâlnit și au devenit prieteni pentru întreaga viață, românul Mauriciu Solovin (1875 – 1959), viitor matematician (remarcabil) și filosof, elvețianul Conrad Habicht, (1876- 1958), viitor fizician, și germanul Albert Einstein, cel ce avea să fie recunoscut drept cea mai strălucitoare și inovatoare minte a secolului său. Și poate și a celor ce vor urma.
Întâlnirea, în cadrul Intitutului Politehnic federal din Zürich, unde toți trei studiau fizica, a dat naștere unei însolite ”Akademie Olympia”, unde, ore în șir, dezbăteau cu acel entuziasm propriu tinereții – aveau fiecare dintre ei sub 30 de ani – acele idei legate de timp și spațiu ce se vor regăsi, curând, în celebra teorie a relativității prin care Einstein avea să revoluționeze concepția omenirii despre univers.
Totul sub semnul eternului mister/miracol hărăzit Omului de creatorul său, Dumnezeu.
Așa încât, nu cred că exagerez dacă afirm că, la declanșarea exploziei vizionare a gândirii marelui Albert Einstein a contribuit, poate, și o scânteie generată de amnarul spiritului iscoditor al concetățeanului nostru.
Rămânând la Zürich, metropola elvețiană recunoscută ca o adevărată inimă economică a Țării Cantoanelor și reputată pentru spiritul înnoitor al locuitorilor, nu întâmplător aici s-a dezvoltat, începând din 1915, mișcarea ”Dada”, generată de poetul Tristan Tzara (1896 – 1963), originar din Moinești, și pictorul Marcel Iancu (1895 – 1984), animatorii unui „Cabaret Voltaire”, punct de atracție al avantgardei europene a epocii.
Un domeniu cu totul special, în care conaționalii noștriși-au câștigat în Elveția o solidă reputație, este cel al muzicii cu toate laturile sale: teorei și componistică, muzică instrumental și canto. Pentru cele dintâi, Constantin Brăiloiu (1893 – 1958), compozitor, critic musical, teoreticianul etnomuzicologiei moderne, este, de departe, cel mai reprezentativ. Fondator, în 1918, al Societății Independente a Compozitorilor de Muzică din Geneva, urmașul Brâncovenilor se va afla, doi ani mai târziu, alături de George Enescu, D.G. Kiriac, Mihai Jora și alții printre întemeietorii Societății Compozitorilor Români, al cărui secretar general va rămâne din 1926 până în 1943.
În partea interpretative instrumentală, România se prezintă pe scenele elvețiene cu doi pianiști de geniu, Clara Haskil (1895 – 1960), cea mai bună interpretă Mozart în epocă și remarcabilul Radu Lupu (1945 – 2022). În memoria celei dintâi, din doi în doi ani, în cei fără soț, se desfășoară în moderna stațiune Vevey un renumit concurs internațional de pian pentru tinerii interpreți, care poartă numele celebrei muziciene. În 1995, prestigiosul concurs a fost câștigat de talentata româncă Mihaela Ursulescu.
Cât privește vocea, în Elveția s-a afirmat (strălucind) bucovineanul Joseph Smidt (1904 – 1942), un tânăr ca nimeni altul pe care mai vârstnicii cititori și-l amintesc poate dintr-un film, ”Un cântec străbate lumea”, care ne-a încântat prin 1958.
Și acum, cred că e momentul să-l prezint și pe marele nostru diplomat Nicolae Titulescu (1882 – 1941), membru permanent din partea României al Societății Națiunilor, încă de la înființarea acesteia, în 1920, cu sediul la Geneva. Fost ministru de externe în mai multe rânduri în Guvernul României, el a fost ales, în 1930 și 1931, consecutiv, ca președinte al Ligii Națiunilor, poziție din care a făcut ca vocea țării noastre să se facă auzită în lume. Întemeindu-și viziunea politică pe ideea că nimic măreț nu se poate înfăptui fără dorință de înțelegere, voință și generozitate, el aprecia, în cuvântarea sa după prima alegere ca președinte al Societății Națiunilor, în 1930, că ”a trecut timpul vorbelor, a sunat ceasul faptelor” pentru salvgardarea păcii într-o Europă în care zornăitul armelor revanșei se făcea deja auzit din partea țărilor învinse în Primul Război Mondial.
De succesele sale diplomatice nu e străină cea care i-a fost alături vreme de 34 de ani, frumoasa Caterina (născută Burcă), soție, confidentă, inspiratoare, una dintre cele mai elegante femei ale României (și Europei!) timpului. O amintesc aici și pentru că atât de inteligentă, de bine educate și de frumoasă, Caterina, descendenta unui vechi neam boieresc, s-a născut și și-a petrecut copilăria și primii ani ai adolescenței la Roșiorii de Vede, tatăl său, Gheorghe Burcă, fiind unul dintre cei mai bogați oameni din județele Teleorman și Olt.
În ceea ce privește portretul moral al lui Nicolae Titulescu, probabil că cea mai bună și sintetică descrierene-o oferă el însuși, în textul ultimului său testament, purtând data de 4 martie 1940, cu un an înaintea morții.
”Dacă aș dori să dau acestui testament o deviză, aș spune că el este opera unui om în mintea căruia n-a trecut niciodată alt gând decât acela în legătură cu interesel Țării și ale Neamului Românesc.”
Exemplare cuvinte, cu care s-ar cuveni să închei, fără a mai aminti nume, altminteri ilustre, precum scriitorul Ion Vianu (1934 – 2024), autorul unor excepționale ”Exerciții de sinceritate” (2009), poetul Ion Caraion (1923 – 1986), cel condamnat la moarte în România comunistă pentru trădare, în 1958, cu ale sale emoționante ”Cuvinte din exil” (1981), pe controversatul patron al ziarului ”Universul”, Stelian Popescu (1875 – 1953), de la care ne-a rămas, ca donație (1937), Casa de Cultură a Studenților de pe Calea Plevnei din București.
Sau fostul tenisman, actualul om de afaceri Dimitrie Sturdza (n. 1938), deținătorul unui cunoscut brand elvețian de produse cosmetice (”Déesse”).
Sigur, un loc aparte s-ar cuveni și fostului rege al României, Mihai I, care și-a petrecut practic îndelungatul său exil, după forțata abdicare din 30 decembrie 1947, la Versoix, în Elveția.
De încheiat am să închei, însă, citând două nume din actualitatea imediată, cu atât mai mare bucurie cu cât este vorba de persoane cunoscute și mie, cât și multora dintre concetățenii noștri roșioreni.
În primul rând o amintesc aici pe fosta mea colegă de la Colegiul „Anastasescu” din Roșiorii de Vede, promoția 1961, Ioana Breazu, ilustră profesoară și pensionară acum, la Geneva, după o strălucită carieră de profesor universitar în domeniul fizicii la una dintre cele mai reputate instituții din domeniu din Elveția (și Europa), Facultatea de Științe a Universității din Geneva.
În al doilea rând, informație difuzată în primăvara acestui an și la Burnas TV, recent numitul ca decan al School of Engineering din cadrul Institutului Federal Elvețian din Lausanne, profesorul român Adrian Ionescu. Expert cu peste 500 de lucrări științifice publicate, cunoscut în lume drept unul dintre cei mai buni cunoscători ai nanotehnologiilor, premiat IEEE, în 2024, pentru cercetările sale și membru, din 2025, al Academiei Europene, profesorul Adrian Ionescu, roșiorean 100% este fiul reputatului (și regretatului) profesor de matematică Marian Ionescu, încă viu, sunt convins, în mințile și inimile celor care i-au fost cândva alături.
Și aici închei, reiterând o observație pe care am mai făcut-o cândva:
”Dacă Teleormanul, în general, și Roșiorii de Vede, cu vecinătățile sale, în special, au ceva cu care se pot mândri oriunde în lume, acesta este pământul său, darnic în grâne și în oameni…”
Leave a Reply