D’Artagnan, îndrăznețul erou al adolescenței mai tuturor celor care, indiferent de țară, au astăzi peste vârsta jumătății de veac, a revenit în actualitate în acest an 2026. Și asta nu pentru că, în prezentul agitat al secolului al XXI-lea, omenirea și-ar fi readus pe neașteptate aminte de temeritatea, devenită legendară, a muschetarului gascon și a celorlalți trei tovarăși ai săi, de două ori imortali: o dată, prin faptele lor de arme consemnate de istoria Franței și a doua oară, prin seria romanelor lui Alexandre Dumas-tatăl, între care cel mai cunoscut rămâne, neîndoielnic, ” Cei trei muschetari”. De altfel, pe acest D’Artagnan și pe camarazii săi, i-am mai evocat în această rubrică, citând și sloganul lor celebru: „Toți pentru unul, unul pentru toți”.
Dacă revin asupra comandantului de muschetari din vremea a doi dintre cei mai importanți regi ai Franței, Ludovic al XIII – lea și Ludovic al XIV – lea o fac pentru că recente săpături arheologice par să fi condus la descoperirea rămășițelor pământești ale eroului lui Dumas, pe numele său adevărat Charles de Batz de Castelmare. Născut pe la 1613, în micuța așezare Lupiac de la poalele Pirineilor, unde se află astăzi muzeul ce poartă numele cu care a întrat în legendă, D’Artagnan a murit la 25 iunie 1673, pe când conducea un detașament de muschetari în asedierea orașului olandez Maastrich. Ne aflam în timpul războiului pe care Ludovic al XIV-lea, aflat în plină glorie, îl declanșase pentru cucerirea Țărilor de Jos.
Rănit în maxilar de un glonț de muschetă în dimineața acelei fatidice zile de iunie, pe când forța întrarea printr-un loc pe unde nu putea trece decât o singură persoană, el a murit seara, nu înainte de a-și saluta, de o manieră memorabilă, foștii tovarăși de arme : „La revedere!”, pentru Athos și Porthos, care muriseră cu 4-5 ani mai înainte, și pe care spera să – i reîntalnească într-o altă viață, „Adio, pentru totdeauna”!, lui Aramis care era încă în viață.
Or, escavările efectuate în acest început de an la Wolder, odinioară o localitate în apropiere de Maastricht, acum integrată deja în orașul în care s-a născut Uniunea Europeană, au dezvelit, pe locul unde se afla acum 350 de ani altarul bisericii catolice ”Sfinții Petru și Paul”, scheletul unui bărbat. Un bărbat ucis probabil de gloanțul de muschetă descoperit în osul maxilarului dezgropat acum. În apropiere, s-a găsit și o monedă franceză din aceeași perioadă, dar principalul argument în sprijinul ideii că avem de-a face cu rămășițele celebrului muschetar este locul în care se afla scheletul, îngropat sub fostul altar. Pentru că, în perioada în care va fi avut loc înmormântarea, spre sfârșit de secol XVII, sub altarele bisericilor, nu puteau fi înmormântate decât personalități de un rang cu totul deosebit, ceea ce D’Artagnan, ca apropiat al regelui, era deja.
Oricum, în ciuda descoperirii atât de interesante și de atrăgătoare pentru perspectivele turistice ale orașului olandez, atât primarul Maastricht – ului, Wim Hillenaar, cât și arheologul Wim Dijkma, care și – a dedicat 30 de ani descoperirii mormântului muschetarului, sunt încă prudenti și așteaptă rezultatele unei analize ADN care nu vor lăsa loc niciunei îndoieli. Ele se referă la comparația dintre o probă de os prelevată de la un dinte al scheletului dezgropat la Wolder, și eșantioane oferite de descendenți ai lui D’Artagnan din zilele noastre.
Până atunci, nu ne rămâne decât să recitim vreuna dintre capodoperele lui Dumas-tatăl dedicate eroilor de odinioară, sau să revedem unul dintre zecile de filme ce le-au fost dedicate. În acest din urmă caz, alegerea are la dispoziție o plajă largă de producții, pentru toate gusturile și pentru acoperirea tuturor nostalgiilor, începând cu acel „Cei trei muschetari” din 1912, cu actorul francez Emile Dehelly ( 1871-1969) în rolul lui D’Artagnan, și până la ecranizarea din 2023, cu Francois Civil interpretând pe eroul gascon, întruchiparea curajului și loialității, a prieteniei adevărate, pentru care nici un sacrificiu nu este prea mare. Personal, recunosc că versiunile mai vechi ale ecranizărilor, de prin 1950-1970, cu un Gerard Philippe, Jean Marais sau Michael York, mi-au rămas cele mai dragi, poate și fiindcă jocul actorilor era mai liber, mai puțin încătușat de căutarea efectelor speciale și chiar și scenele de violență, soldate pe ecran cu moartea combatanților, aveau un aer de candoare și de umor, care, încet-încet, a dispărut.
Ca să nu mai vorbesc de preluarea romanelor lui Dumas-tatăl ca subiect de inspirație pentru savuroase serii de desene animate semnate de Walt Disney sau de discipolii acestuia, înre care și atât de plinul de umor nipono-spaniol „Dogtanian”.
Voiam să închei acest eseu cu unul dintre multele citate cu alură aforisfică pe care proza părintelui lui D’Artagnan, cel literar, ni le oferă. Dar am să aleg, totuși, o frază pe care tatăl pamântean al eroului de la Maastricht , cel care nu depășea condiția unui om cumsecade dar fără prea înalte visuri, o rostește in sfatul dat fiului său la plecarea acestuia din pierdutul cătun gascon, spre strălucitorul, marele dar și plinul de capcane Paris :„Întreaga înțelepciune umană se rezumă la două cuvinte, așteptare și speranță”! Și, între ele, adaug eu, nemărginita încredere pe care se întemeiază prietenia. Acel ceva unic, indefinibil, pe care creștinul Dumas îl consideră, totuși, „o binefacere a zeilor”.
Leave a Reply