1963. Aveam 20 de ani, eram student ” la litere”, în București, în anul doi, devenisem deja un ” personaj”, cunoscut, în egală măsură, pentru statornicele prezente de la ” Albina”, cofetăria – cafenea de pe strada Academiei, la doi pași de Universitate, dar și de la Biblioteca Universitară, din Piața Palatului.
La cafenea, îmi exersam seara talentele oratorice și îmi testam capacitatea de a-mi recita producțiile poetice, în compania bunilor colegi și prieteni Vasile Blendea și George Renghețeanu. Cel dintâi, încă de pe atunci un nume cunoscut în mediile culturale bucureștene, și nu doar ca descendent direct al marelui Constantin Brâncuși, al cărui strănepot, după tată, era, ci și ca fotoreporter de mare talent, agreat în lumea foarte selectivă a scriitorilor și a slujitorilor Thaliei. Al doilea, avea să devină, nu peste mulți ani, puțin după terminarea facultății și o excursie în Italia, de unde nu s-a mai întors niciodată, o voce bine cotată a presei economice peninsulare, întâi la ” Il Sole 24 ore” și mai apoi și la alte publicații generaliste din Milano.
Cât privește lungile ceasuri rezervate lecturii, încă din anul întâi reușisem să câștig aprecierile, mai apoi chiar prietenia, custodelui secțiunii rezervate ziarelor și revistelor românești și străine, poetul și dramaturgul craiovean Stelian Metzulescu, o personalitate culturală bine cunoscută a perioadei antebelice, autorul unei lucrări celebre, „Literele în Țara Banilor” (1937- 1939), care își ispășea, ca umil angajat, la Biblioteca Centrală Universitară, ” păcatele tinereții” sale nonconformiste. Deja trecut de tinerețe , se născuse în 1912, domnul Metzulescu, „domnu’domnu”, cum îi plăcea să i se spună, „doctor în drept și publicist” ( pe bune!) se remarcase nu doar prin amintita antologie a scriitorilor olteni, ilustrată, bine de amintit, cu portrete în peniță (130 la număr ), realizate de marele poet al plumbului, al nesfârșitelor ploi și al tristeților provinciale, George Bacovia, din postura, mai puțin știută, de artist plastic. Metzulescu avea la activ și alte câteva apreciate volume de poezie, între care unul, „Hora Fantomelor” (1930), fusese chiar premiat de Societatea Scriitorilor Români.
La facultate prinsesem, pe ultima turnantă a unor prodigioase existențe câțiva dintre monștrii sacri ai culturii naționale. Amintesc pe George Călinescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea, G. C. Nicolescu, Perpessicius, Romul Munteanu, Ovidiu Drâmba, Zoe Dumitrescu Bușulenga, dinspre istoria literară, critică și estetică, la care adaug ” greii” lingvisticii și ai gramaticii limbii românești, Alexandru Rosetti, Alexandru Graur, Iorgu Iordan, cu mai tinerii lor emuli Marcela Manoliu, Rodica Avram, Ion Coteanu… Aparte, se cuvine a-l așeza pe mentorul meu într’ale limbii și literaturii italiene, Alexandru Balaci, ca și pe profesorul de la franceză Paul Miclău, cel la al cărui îndemn (fusese președintele comisiei de bacalaureat, în 1961, la liceul din Roșiorii de Vede), „cotisem „ de la științele exacte spre litere la admiterea în facultate.
Și ar mai fi de amintit măcar patru nume. Întâi, doi viitori istorici și critici literari, amândoi asistenți la acea vreme, amândoi prahoveni, amândoi motivați de o rivalitate care nu-i va părăsi niciodată, Eugen Simion și Nicolae Manolescu. Cel dintâi îmi era aproape consătean, căci se născuse la Chiojdeanca, localitate vecină, la un deal distanță, de Șoimari, comuna natală a tatălui meu și locul în care îmi petrecusem toate vacanțele copilăriei.
Al treilea nume de evocat aici este cel al, pe atunci, tinerei asistente de la lingvistică, Sanda Golopenția, fiica unuia dintre cei mai importanți statisticieni români, Anton Golopenția, al cărui destin, încheiat tragic într – o închisoare a anilor 1950, aveam să – l descopăr după transferul meu, în 2002, la Institutul Național de Statistică, instituție succesoare a celei conduse de Golopenția tatăl în 1948.
Și, în sfârșit, al patrulea nume, cel al lui Ștefan Cazimir, pe atunci lector universitar, care era conducătorul seminarelor noastre de literatură română și a cărui personalitate constituie punctul de plecare al evocării de astăzi. Mare iubitor al umorului scrierilor lui Caragiale, căruia i-a devenit unul dintre cei mai importanți exegeti, Ștefan Cazimir își dezvoltase un stil propriu de interpretare a relației autorului cu personajele sale, amestec de acidă ironie și umană înțelegere. Peste vreo douăzeci și ceva de ani, după momentul de dramatică schimbare din decembrie 1989, cu reintrarea politică a României pe făgașul parlamentarismului antebelic, exact în acest sens va fonda și reprezenta în Parlament, vreme de doi ani, 1990-1992, Partidul Liber Schimbist, inspirat, nu doar ca titulatură, din replicile capodoperei lui Caragiale ” O scrisoare pierdută”. Ideea înființării partidului apartinuse, de fapt, unui alt membru al Asociației Umoriștilor Români, căreia profesorul Cazimir îi era vicepreședinte, și anume caricaturistul și ziaristul de mare talent Octavian Andronic, redactorul – șef de atunci al cotidianului „Libertatea”,de care m-a legat o prietenie iată, încă vie, prin memoria scrisului și a desenelor sale, și acum, la aproape șase ani după ce inima sa a încetat să bată.
Dar, să revin la esența subiectului pe care mi l-am propus pentru întâlnirea de astăzi.
Prin prezența sa pe băncile Camerei Deputaților, cu sediul, pe atunci, în Palatul de pe Dealul Mitropoliei, și mai ales prin intervențiile sale pline de spirit, presărate cu înțepături de un umor care sublinia ridicolul alocuțiunilor unora dintre colegii parlamentari fără ca aceștia să se poată supăra măcar, deputatul liber schimbist aducea o pată de culoare autentică, vie într-un mediu care, odată readus în actualitate, redescoperea societății românești fața cea mai puțin prezentabilă a parlamentarismului de altădată. Delirul verbal, deraierile logice, agramatismele cu care se construia noua limbă de lemn ” democratică” zgârâiau și urechea și creierul finului literat, asigurând un infinit stimul pentru replici de scânteietoare istețime, servite cu un umor rafinat și plin de tandrețe. Care, adesea, lansa aforisme demne de luare aminte,la modul cel mai serios, valabile și astăzi, și oricând, precum : ” Adevărul e la mijloc, dar nu orice mijloc slujește adevărului.”
Cât privește registrul ludic, cel în nota specifică pe care o consemna statutul partidului, votat, la primele alegeri post decemriste, în 1990, de peste 45000 de cetățeni români, rețin inițiativa din 1991 de a declara instantaneu membru de onoare al partidului liber schimbist oricare parlamentar care, după alegeri, opta pentru trecerea la o altă formațiune politică decât cea pe listele căreia fusese ales. O condamnare, cu instrumentele umorului, a traseismului politic, intrat în dna-ul parlamentarului român într-atât de adânc încât nici după atâția ani de alegeri democratice nu a fost descoperit în laboratoarele legislativului nostru vreun antidot legal. Nu că s-ar fi căutat prea tare.
La urmă urmei, nu este oare migrația un fenomen liber în natură, la păsări, animale sălbatice și alte jivine? Și dacă da, de ce tocmai omului, cel mai nobil animal, și mai ales omului politic, fie acesta la putere sau în opoziție, să – i fie restricționat acest drept?
Întrebării, retorice desigur, nu-i aștept vreun răspuns. Decât, cine știe, în vreo altă lume, pe vreun alt Pământ.
Deocamdată, depășind granițele noastre, să mai spun că partide de felul celui Liber-Schimbist de la noi au existat și există și prin alte țări, cu mai mult sau mai puțin succes, ce-i drept, decât al nostru care, în felul său, a fost, de fapt, un epigon. Căci, primul partid umoristic din lume, sau, cel puțin, cel mai vechi identificat până acum, datează din anul 1911, adică de mai bine de un veac. A apărut la Praga, pe atunci aflată în Imperiul Austro-Ungar, cu numele de „Partidul Progresului Moderat în Limitele Legii” și, prin fondatorul său, a avut o legătură directă cu marea literatură a lumii.
Într – adevăr, fondatorul este nimeni altul decât Jaroslav Hașek, autorul de mai tarziu ( 1921- 1923) al unuia dintre cele mai importate monumente literare din istoria universală a umorului, romanul ” Peripețiile bravului soldat Svejk „.
Într – o perioadă în care vocea popoarelor, altele decât cele nominalizate prin însăși denumirea imperiului, se putea face cu greu auzită în spațiul public și mai ales la vârfurile piramidei instituționale, viitorul părinte al bravului Svejk intuise că umorul, dozat cu grijă, poate eluda obstacolele din calea exprimării adevărului și asigura o anumită imunitate celor care îl exprimă. Propuneri precum reintroducerea oficială a sclaviei, nationalizarea cabinelor portarilor de la întrările în imobile sau declararea alcoolismului obligatoriu, înscrise în programul partidului evocau, sub aparentul lor absurd, realitățile unei lumi ce își consuma, camuflată dincolo de storurile mate ale ipocriziei, ultimii ani ai apropiatului sfârșit.
De atunci a trecut mai bine de un veac, s-au schimbat multe, s-au păstrat destule. Au dispărut partide, au apărut partide. Parlamentele există încă, dar nu așa cum le-au conceput inventatorii lor, la sfârșit de Ev Mediu, ci îmbogățite, an după an, din acumulările propriilor lor experiențe, dar și de pe urma zguduiturilor prin care, la soroace, istoria a încercat să le trezească la realitate. Partide umoristice, partide satirice, partide ” altfel”, mai există și încă mai apar. Ceea ce înseamnă că, încă, este nevoie de ele. Râsul rămâne în farmacopeia societății moderne un produs de bază. Chiar dacă, recunoscând spusele unui sociolog contemporan, în zilele noastre este mai greu să faci pe o vedetă mondenă, și parlamentarii sunt asemenea vedete, ” de râs”. Se cheamă doar că „le faci publicitate”!
P. S. Cel mai recent partid ” de râs”, ca titulatură, el având o rațiune de a fi foarte serioasă, a fost fondat în urmă cu doar câteva luni, în India, la 16 mai a. c. , „Partidul Gândacilor de Bucătărie”. Lui, programului său și altor câtorva formațiuni politice asemenea din ultimul secol, le voi dedica întâlnirea noastră viitoare.
Leave a Reply