„Zburam”, unul dintre diamantele rămase neșlefuite în valiza tezaur a manuscriselor lui Eminescu, se încheie cu o mărturisire surprinzătoare :
„Pe fruntea unei unde
Este un spic de grâu!
Și – acel spic dus
De-un fluviu ce-a inundat
Sunt eu…”
Iată o comparație dusă până la asimilare, la contopirea totală a Poetului, simbol–sinteză al neamului românesc, purtat de vârtejurile vieții, cu mănuchiul boabelor de grâu strânse în spic, prin excelență întruchiparea fizică a Celui născut întru jertfire spre ispasirea păcatelor omeneștii noastre specii.
Căci ce altceva este bobul de grâu, evocat de însuși Iisus, în cunoscuta sa parabolă din Evanghelia după Ioan, decât expresia nemuririi dobândite prin muriri sucesive prin care, pentru a-l parafraza pe Sf. Apostol Pavel din Epistola sa către Corinteni, ”dacă trupul semănat e coruptibil, supus descompunerii și morții, odată înviat el devine nepieritor.”
Dar acest statut, al renașterii întru veșnicire, prin curățarea noastră interioară, prin renunțarea la ideile preconcepute, prin acceptarea morții eu-lui nostru pământean și lacom, spre a renaște mai liberi și, prin urmare, mai puternici și mai noi înșine, nu se poate realiza decât acceptând șansa transfigurarii într un registru mai înalt.
Precum ciobanul din „Miorița”, a cărui aparentă pasivitate în fața inerentei sale uciderii, este, în fapt, înțelegerea morții sale, ca individ, pentru asigurarea continuității colective a neamului, a speciei sale. Altfel spus, un preț al nemuririi care trebuie plătit.
Dar nu cumva mai poate exista și o altă formă de moarte, aparent mai puțin simbolică, dar care să exprime, tot prin bobul de grâu al parabolei, aceiași idee a jertfei pentru salvarea celorlalți, nu ca suflete, ci chiar ca oameni, ca oameni adevărați, de carne și sânge?
Da, există, devenind pâine, pentru astâmpărarea foamei semenilor noștri! Este ceea ce ne propune un alt mare poet din prima linie a spiritualității și sensibilității românești, ca și Eminescu, admirator declarat al Poetului, Nichita Stănescu, în poemul său „Somnul și trezia” :
„m-am trezit cu tâmpla pe tine
galbenul, snopule, grâule.
Și m-am gândit -Doamne
ce fel de pâine voi fi fiind
și eu
și pentru cine?”
De fapt, o explicitare a sensului acestui dar al divinității făcut oamenilor, grâul, resursă de hrană, pentru trup și pentru suflet, deopotrivă, cel puțin pentru cele câteva sute de milioane de locuitori ai Pământului pentru care pâinea cea de toate zilele rămâne singura speranță alimentară pe parcursul a 24 de ore.
Plecând din acest punct, al recunoașterii pâinii ca aliment al tuturor, alăturându-i, poate, orezul, mi se pare interesantă o incursiune în istoria cultivarii Grâului, o cereală a cărei domesticire pare a fi fost și prima reușită majoră a omului din postura de agricultor. Cu atât mai mult cu cât o anumită coincidență temporală, în cronologia întregului proces, este de natură să ne surprindă.
Căci, calea de la soiurile sălbatice la cele sofisticate de azi, în termenii geneticii de la 4 la 42 perechi de cromozomi, începută acum vreo 500 de mii de ani, a cunoscut un punct de cotitură, un moment al primului salt, pe care și oamenii de știință, și tradițiile diferitelor religii, îl fixează cam în aceiași perioadă, acum 8000-10000 ani. Din acest moment, treptat, pe măsură ce în procesul de evoluție firesc a început să se interpună omul, mutațiile au căpătat un plus de viteză . În antichitate, prin încrucișările între soiurile grecești și cele romane, apoi, în evul mediu, prin ameliorarea tehnicilor și tehnologiilor de cultivare-asolamentul trienal, rotația culturilor, lucrarea pământului cu plugul tras de animale și folosirea îngrășămintelor naturale.
Perioada modernă, pe la 1850, aduce înlocuirea, în vestul Europei, a semințelor autohtone cu soiurile, mai productive, cultivate în estul continentului, în Crimeea și stepele Ucrainei de astăzi. Urmarea a fost o creștere a randamentelor, mereu mai accelerată, asa încât, dacă pe la 1700 se estima, în Franța, că un agricultor, asigura hrănirea a 1,7 alte persoane, în zilele noastre, acest raport a depășit 1/100. Aparitia, în 1950, a Grâului de primăvară, adaptat zonelor cu ierni aspre, a permis extinderea cultivarii Grâului și pe vaste suprafețe din Rusia și America de Nord, după ce, încă de pe la 1925,preeriile din estul Canadei asigurau deja jumatate din cantitatea de grâu existentă pe piața mondială, grație susținerii fermierilor de către stat și a constituirii cooperativelor.
Schimbările intervenite datorită trecerii implacabile a timpului, aduc în continuare mutații în privința ariilor de răspândire a diferitelor culturi, actorii își schimbă poziția si rolurile, SUA, cu vestul sau mijlociu devin un important producător și exportator de cereale, în special de grâu și de porumb, lor alaturându-li-se Argentina și Brazilia. În ceea ce o privește, Europa își păstrează ierarhiile, cu Rusia, Ucraina, Franța și România ca principali producători de grâu și, în general, de cereale.
De altfel, începând din anul 2017,porumbul a devenit, cu 1135 milioane tone producție anuală, principala cereală a lumii, devansând grâul și orezul, cu câte 770 milioane tone fiecare. Pe țări, China este astăzi liderul mondial al producției de cereale (706 milioane tone în 2024), ceea ce nu o împiedică să fie încă dependentă de importurile de cereale din SUA și Brazilia, în principal, spre a–și hrăni cele 1,4 miliarde de locuitori.
România? Cu o producție anuală de cca 20 milioane de tone, dar care în condițiile unui an favorabil meteorologic ar putea ajunge și la 30 de milioane, cum se estimează pentru anul viitor, țara noastră este încă supusă capriciilor vremii și voii lui Dumnezeu în, lipsa unui sistem de amenajări hidrografice care să o pună la adăpost și de secetă, și de excesurile de ploi.
Oricum, chiar și în condițiile de acum, România își păstrează, la concurență cu Franța, statutul de grânar al Europei, acum în cadrul Uniunii Europene.
Leave a Reply