Undeva, în imediata vecinătate a României, la est, la nord-est și la nord, pe o arie de mii și mii de kilometri pătrați, se desfășoară iată, curând se vor împlini patru ani, un război. Un război adevărat, deși a primit, de la cei care l-au inițiat, o denumire ciudată „operațiune specială”, și modul lui de desfășurare nu urmează niciuna dintre regulile cunoscute ale războaielor poate doar, din când în când, pe aceea a schimburilor de prizonieri.
Oh, desigur, asta nu înseamnă că distrugerile, bombardarea asezărilor umane până la radierea lor de pe suprafața pământului nu-s acolo, ca și moartea a mii, zeci, sute de mii, milionul și peste milionul de oameni, cei mai mulți civili fără arme, femei, copii, secerați nu pe front, ci în propriile case, prăbușite sau incendiate. Ideea de cucerire, de câștigare și ocupare de teritoriu, invocată de cei care au declanșat acest război cu nume ciudat, pare nefirească, aproape fără sens câtă vreme câștigul celui care a început invazia, Federația Rusă rezultă a fi, în final, doar un teren gol, pârjolit și pustiit, ocupat doar de cadavrele militarilor, de ambele părți, care nu au apucat sa fie îngropate.
O ironie a sorții, amară ironie, face ca tocmai din neamul atacatorilor să se fi născut unul dintre cei mai mari propăvăduitori ai ideii de pace, de non-violență și de iubire de Dumnezeu și între oameni pe care l-a dat vreodată omenirea, romancierul rus Lev Nicolaevici Tolstoi, un simbol al umanității speciei noastre.
Ca persoană care a experimentat ea însăși ororile războiului, prin participarea la campania rusească de cucerire a Caucazului(1851) și la Războiul Crimeii (1853-1854),Tolstoi,pe care mulți istorici literari nu ezită să – l considere chiar cel mai valoros prozator al lumii, ne-a lăsat nu numai descrieri de un dureros realism al crimei colective cauționate sub etichete de nobilă strălucire precum patriotism și dragoste de propria națiune aflată în primejdie, ci și exemplul propriei vieți în care el, creștinul absolut, a acceptat excomunicarea din partea propriei biserici ortodoxe, doar pentru a nu renunță la iubirea pentru Dumnezeu, așa cum o simțea și o trăia el însuși. Și, prin Dumnezeu, la iubirea pentru semenii săi, acei mulți umiliți și obidiți cum îi numea marele său contemporan, Dostoievski.
Cu această durere în suflet, generată de nedreptatea pe care o vedea în jur, cu revoluții și războaie, cu sărăcie și suferință, cu lăcomie și ură, pe care generozitatea și modelul său nu reușiseră să le învingă, avea să moară într o gară depărtată în încercarea de reevadare târzie din paradisul de la Iasnaia Poliana, satul în care se născuse cu 82 de ani în urmă și unde și – a dorit să fie înmormântat. Și dorința din urmă a celui care ne-a lăsat moștenire capodopere precum „Război și Pace„, „Anna Karenina”, „Învierea”, și altele, și altele, a fost respectată. Un mormânt simplu, cu o movilă de pământ, și doar iarbă, fără cruce, fără nume, pe marginea unei râpe. Era locul unde fratele sau mai mare, Nikolai, cel împreună cu care fusese în campaniile din Caucaz și Crimeea, îngropase cândva un bețișor verde, un bețișor care, ne mărturisește în amintirile despre Lev, fiica sa, Tatiana, avea scrijelita pe el o formulă magică. O formulă care i-ar fi dat găsitorului ei puterea de a aduce oamenilor fericirea, oprind războaiele, alungând ura, făcând să dispară de pe pământ bolile și suferința.
Or, după cum se vede, magicul bețișor verde nu a fost găsit, încă, de nimeni..
P. S. Lev Tolstoi a fost și în România,în 1854, a avut și un interesant schimb epistolar cu regina Elisabeta, soția regelui Carol I, ea însăși scriitoare sub pseudonimul Carmen Sylva și, în jurnalul său, face o însemnăre despre noi, ca destin, la care ar trebui, poate, să luam aminte:”Soarta acestui popor este duioasă și tristă”…
Leave a Reply