Vinerea trecută m-am întors la București. Călătorie agreabilă, de astă dată cu trenul, pe ruta care străbate mare parte din minunăția pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o în grijă nouă, românilor, în ținuturile de ” dincolo de păduri „ ale platoului transilvan. Spun „agreabilă”, pentru că, dacă ești dispus să accepți dintr – un început că în România secolului 21 trăim încă sub inspirata binecuvântare a Sfântei Ipomoni, Sfânta Răbdare, sistemul nostru feroviar îți oferă cele mai desfătătoare condiții de împlinire a așteptărilor.
Într – adevăr, ce loc și timp mai potrivite pentru a cugeta în voie la învățăturile împărătesei bizantine care, la mijloc de secol al XV – lea, devenită monahie, descoperea semenilor săi virtuțile negrabei, aducătoare, în cele din urmă, de bucuriile pe lângă care, vrajiți de demonii iuțelei tot mai numeroși în vremurile noastre, am trece fără a le lua în seamă.
E cumva un paradox, dar în plină epocă a răsturnării valorilor celor din străbuni moștenite, în care înseși temeliile familiale ale identității umanității noastre, tatăl și mama, sunt la puse la îndoială, ca terminologie,
supuse interpretării critice în spiritul ” corectitudinii politice” și incifrate ca atare, trenul românesc oferă un ideal spațiu de reflecție.
Confortul interior din spațioasele vagoane moderne, răcoarea bine potrivită a aerului condiționat, accesul la informații în timp real asupra călătoriei, poziție, viteză de deplasare, cu afișarea eventualelor întârzieri, toate îți dau o stare de bine și – ți stimulează punerea la lucru a neuronilor. Evident, dacă nu ești presat de un termen limită privind ajungerea la destinație. Ceea ce, în ceea ce mă privește, nu era cazul. Așa că am putut reflecta în voie asupra constatării întoarcerii în timp, poate și în spațiu, observând că, în mod obiectiv, trenul în care mă aflam revenise, ca viteză, la acei 12 – 14 km /oră ai poștalioanelor de la început de secol al XIX – lea. ( cei 90 de kilometri dintre Sighișoara și Brașov i-am străbătut în aproape șase ore !).
Și totuși…
Mi-am reînprospătat puțin memoria, consultând știrile din ziarele de altădată . În 1869, la inaugurarea primei linii feroviare din Vechiul Regat, București – Giurgiu, cei 67 km care despărțeau Capitala de portul dunărean au fost străbătuți într-o oră și jumătate, așadar cu vreo 45 km /oră. În dimineața de 19 /31 octombrie, 1869 la orele 10,45, după slujba de binecuvântare oficiată de Mitropolitul Nifon, „Trenul de Onore „Michaiu Bravul” (am păstrat scrierea epocii), tractat de locomotiva cu același nume, a plecat din București, Gara Filaretului și a ajuns la Giurgiu la ceasurile 12 și un sfert. Se implinea astfel promisiunea făcută de Mihail Kogălniceanu, primul premier al Guvernului domnitorului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, în fața deputaților Camerei, la 13 septembrie 1865, de a aduce drumul de fier și pe meleagurile românești.
Era devreme, era târziu, raportat la ceea ce se mai întâmpla prin Europa și prin lume? Să notez că primele trenuri începuseră să circule doar de patru decenii, cel dintâi în Anglia, în 1829,imortalizat și într o celebră melodie a Beatles – ilor, „ Manchester and Liverpool”.
Apoi, „șerpii de oțel” începuseră a se încolăci pretutindeni, îmbrățișând rând pe rând țări și continente, înghițind spațiul, scurtând distanțele și facilitând o dezvoltare industrială din ce în ce mai rapidă : SUA ( 1830), PRUSIA ( 1835), FRANȚA și AUSTRIA (1837), ITALIA (1839), UNGARIA ( 1846)…
Două dintre superputerile economice ale prezentului, JAPONIA ( 1872) și CHINA ( 1876), își vor face apariția mai târziu pe harta mondială a căilor ferate, ca și INDIA (1853), pe atunci colonie în cadrul Imperiului Britanic. În cazul lor conta poate și faptul că, în spiritul străvechilor tradiții culturale care le caracterizează, Răbdarea, Sfânta sau Zeița, le – a sugerat să nu se grăbească în a adopta o noutate tehnologică înainte de a – i putea observa, pe pielea altora, efectele. Căci, vorba lui Mihai Eminescu, poetul nostru național și a nemuritoarei sale ” Doina” :”… și cum vin cu drum de fier/toate cântecele pier…”
Desigur, mesajul vizează acolo nu neapărat nocivitatea mijlocului de transport, ci a conținutului pe care acesta îl poartă, dar..
În același sens, ar fi de amintit schimbarea de percepție față de tren a lui Victor Hugo,” poetul ” Legendei secolelor „.De la ceva” foarte urât,..cu mașina care fumegă și geme „, la un semn al progresului, expresie a frumosului.,” admirabil motiv de inspirație pentru o statuie „, demnă de geniul unui Benvenuto Cellini, viziunea celui considerat a fi cel mai important reprezentant în absolut al Franței eterne a evoluat în doar câteva luni în august 1837 după prima călătorie în cortegiul de vagoane tras de ” armăsarul de foc „,” animalul fantastic care poate trage o mie cinci sute de călători, toată populația unui oraș, făcând douăsprezece leghe pe oră.” Stau mărturie scrisorile adresate soției, Adele, între iunie 1836 și august 1837. Cum o leghe terestră este echivalentul a aproape patru chilometri, înțelegem de ce Hugo avea motive să fie fascinat de senzația trăită atunci când traversa câmpiile cu ” viteza, zgomotul și imaginea trăznetului. „
Dar, să mă întorc la „drumurile noastre”, cele așa de frumos cântate de un Dan Spătaru, vocea de aur din siajul Cameliei Dascalescu, compozitoarea descoperitoare și șlefuitoare de talente pe care le admiram, colegi de generație fiind, în acei ani ’60 ai tinereții, la Casa de Cultură a Studenților ” Grigore Preoteasa” de pe Calea Plevnei din București. (Cu Pompilia Stoian, eram, de altfel, coleg și la Universitate, la limbi străine, ea la engleză, eu la italiană, cu Lili Bulaesi aveam sa mă regăsesc, peste ani, în 2002, colegi la Institutul Național de Statistică… Destine…).
Sunt amintiri multe, frumoase, oameni și întâmplări care își au fiecare locul în clasoarele inimii mele. N-am să le dau curs acum, lăsând „trenul” întâlnirii de astăzi pe linia pe care l-a distribuit, dintru început, inspirația acelor ore petrecute într-un, altădată i-am fi spus ” Accelerat Timișoara – București, via Deva – Brașov”. Pentru rest, în rezonanță cu tematica zilei, apelând tot la panoplia unor citate celebre, : ” SĂ AVEM PUȚINTICĂ RĂBDARE…”
Leave a Reply