Mă aflu de câteva zile la Baia de Criș, capitala de odinioară a Țării Zarandului, la doar câțiva pași de clădirea în care a funcționat la 1848 Prefectura ținutului cu același nume și în imediata vecinătate a casei–astăzi muzeu–în care a murit, cu ochii țintind cerul unui Dumnezeu care să aducă dreptate și neamului său, Avram Iancu, Craisorul Munților.
Dar nu despre acest „bărbat providențial al națiunii române”, cum îl numea contemporanul său Gheorghe Barițiu în portretul publicat în revista „Transilvania” in 1872, anul morții eroului din Apuseni, am să scriu astăzi, ci despre o altă personalitate, acum, pe nedrept, aproape uitată, după cum arată mormântul său din cimitirul așezării de la poalele muntelui Găina. Am să vă povestesc, așadar, despre Amos Frâncu, Tribunul Moților , unul dintre cei ai importanți discipoli ai lui Iancu, rămas în istorie prin implicarea în celebrul „Proces al Memorandiștilor” (1894) ca apărător al principalului acuzat, Ioan Rațiu și, practic, al întregului lot de inculpați, acuzați pentru că îndrăzniseră să ceară drepturile națiunii lor asuprite. Mai târziu, în 1918, tot el avea să se afle și printre principalii organizatori ai Marii Adunări de la 1 Decembrie, la Alba Iulia, prin care s-a consfințit unirea Transilvaniei cu România.
Amos Frâncu s-a născut la Baia de Criș, la 28 ianuarie 1866, într-o familie românească ce, prin fratele tatălui său, tot un Amos, de la care a moștenit numele, se aflase, alături de Avram Iancu, în prima linie a revoluției de la 1848.
„Moț prin naștere și prin temperament”, cum îl descrie arădeanul Ilie Daianu, unul dintre exegetii săi, într- un articol publicat în 1935 în revista brașoveană „Țara Bârsei”, Amos Frâncu a fost preocupat totdeauna de cauza Munților Apuseni și de „Regele” Moților, Avram Iancu. Lucru firesc, câtă vreme, din pruncie, ca să preiau din spusele istoricului citat mai sus, la Baia de Criș fusese „impresionat de figura eroului care îl desmierdase de multe ori pe copilul delicat și-l alintase pe genunchii săi. El văzuse și înmormântarea celui care a pus Munții în jale demult, și toate tradițiile și legendele care circulau despre Iancu le-a supt ca pe o bautură dulce a pruncie sale. „
Cu studii temeinice, pe traseul Brad-Sibiu (școala primară, gimnaziul și liceul) și apoi Budapesta-Paris (Facultatea ), încheiate cu o diplomă în drept obținută cu calificativul maxim, Amos Frâncu își începe cariera de avocat la Sibiu, spre a o continua la Cluj unde, în 1919, devine chiar președintele Baroului.
Între timp, în parcursul său profesional înregistrase deja câteva momente de strălucită și îndrăzneață afirmare.
Astfel, în 1894, susținuse, ca apărător, drepturile principalului acuzat în Procesul Memorandumului, Ioan Rațiu, câștigându-și notorietate prin impecabila argumentare juridică a demersului în favoarea clientului său, prin care demonstra justețea istorică a cerințelor populației românești din Transilvania. Să ne reamintim, în perioada dualismului astro-ungar, 1867-1918, ținuturile românești de peste Carpați erau integrate în Ungaria.
Din aceiași perioadă datează un al doilea act de mare curaj, îndrăzneața chemare în judecată a ministrului de justiție maghiar, Desirer Perczel, care confiscate fondurile strânse de românii transilvaneni în vederea ridicării unui monument închinat eroului național Avram Iancu. Și pentru ca impactul simbolic sa fie și mai puternic, Amos Frâncu a inițiat acțiunea într-o zi de 15 martie, 1895, știut fiind că la 15 martie se serbează ziua națională a maghiarilor de pretutindeni.
Un episod, care astăzi poate părea anecdotic, dar care ar fi putut avea urmări de natură să fi schimbat destinul României însăși, a avut loc la 9 septembrie 1901, când Amos Frâncu s-a duelat, cu pistolul, cu Iuliu Maniu. Amândoi membri de frunte ai Partidului Național Român, duelul a fost determinat de opiniile diferite cu privire la atitudinea pe care trebuia să o adopte, în Dieta de la Budapesta, Parlamentul ungar, deputații români, activistă sau pasivistă.
Din fericire, duelul s-a terminat nedecis și cei doi lideri ai românismului și-au putut continua prodigioasele cariere politice. După actul Marii Uniri, la care amândoi au contribuit din plin, Iuliu Maniu avea să fie, în mai multe rânduri, Prim ministru al Guvernelor României Mari, înainte de a sfârși, în închisoare, la Sighet, la 5 februarie 1953, condamnat de autroritățile comuniste sub absurda acuzație de înaltă trădare.
În ceea ce îl privește pe Amos Frâncu, de anii ce au premers Marea Unire se leagă cea mai importantă dintre acțiunile acestui român „scânteietor în gândire și volubil la grai”, cum îl numea presa vremii, apelul pentru adunarea de la Alba Iulia. Manifestul, lansat la Cluj, la 3 noiembrie 1918, în numele Sfatului Național Român și semnat dr Amos Frâncu, comisarul poporului, scria: ” Limba, legea și moșia românească –una și nedespărțită ca Sfânta Treime! Dumnezeu e paznicul libertăților naționale! Izbânda libertății nici iadul nu o mai poate opri! Să vă ajute Cel de Sus cum ascultați porunca noastră izvorâtă din suflet românesc! Trăiască libertatea națională! Amin și Doamne ajută!”
Urmarea apelului s-a văzut peste trei săptămâni, când glasul sutelor de mii de români a rostit, cu entuziasmul alimentat de revolta acumulată în zeci de decenii de împilare, Supremul Jurământ de credință pentru România Mare.
Credincios angajamentului asumat de a se afla statornic în slujba moților săi, dr Amos Frâncu și – a continuat nobila misiune de apărător al acestora în zeci și zeci de rasunatoare procese privind drepturile lor de proprietate asupra pădurilor din Apuseni.
Din 1923, consecvent ideii că „principiile rămân înainte de toate, nu persoanele”, fostul luptător pentru dreptatea și libertatea poporului său, cunoscător, prin proprie experientă, a suferințelor pe care le aduce războiul, atât soldatului de pe front, cât și civilului de acasă, a devenit un activ susținător al ideii necesității unei păci juste, care să excludă riscurile unor noi conflagrații. În acest sens a acționat în toți cei zece ani până la sfârșitul vieții, ca președinte al Asociației Foștilor Voluntari din timpul Primului Război Mondial.
Anii trec, aducând cu ei boală, suferință și, în cele din urmă, inerent, moartea, dar nu și uitarea meritelor în împlinirea marelui ideal al națiunii sale, Unirea cea Mare. Căci, dacă sfârșitul, la 3 noiembrie 1933, îl va găsi la Cluj, înmormântarea se va face, conform ultimelor sale dorințe, în cimitirul comunei sale natale, Baia de Criș. Și nu oricum, ci cu onoruri naționale.
Și astfel, după slujba de prohodire în Catedrala cu hramul Shimbarea la Față din Cluj, susținută de un impresionant sobor de preoți în frunte cu episcopul Iuliu Hossu, care a rostit și cuvântul de rămas bun, convoiul mortuar a pornit, pe 6 noiembrie, spre Baia de Criș, pe traseul trecând prin Turda, Baia de Arieș, Câmpeni, Abrud, Brad. Sunetele clopotelor și lacrimile românilor îndurerați l-au însoțit pe acest ultim drum spre pământul din care plecase cândva, fără a fi uitat vreodată jurământul de credință făcut acelor oameni și acelor locuri.
Căci, citând o insemnare din epocă, „După lupte de peste o jumătate de veac pentru cauza națională, el odihnește acum în mormântul solului natal, lângă părinții săi Ioan și Ana, n. Adamovici, la Baia de Criș, aproape de Țebea unde, sub gorunul lui Horea, își doarme somnul de martir glorios și Iancu, pentru care Frâncu a tras de atâtea ori sabia de oțel a spiritului său viu.”
Din nefericire, acest spirit viu, neînfricat și neînvins în sutele de confruntări purtate cu completurile de judecată de-a lungul vremii, s-a dovedit neputincios în fața indolenței celor care ar fi trebuit să-i cinstească memoria. Nu prin discursuri și declarații de circumstanță în momente aniversare, ci într-o manieră mult mai simplă, în orice caz mai sinceră, prin îngrijirea mormântului său.
Leave a Reply