Cu două zile în urmă, aflat la Ferney – Voltaire, comuna franceză situată la doar câțiva kilometri de la trecerea graniței elvetiene, o jumătate de oră de Geneva, nu puteam rata ocazia de a mai trece o dată pe la castelul, monument istoric, unde își petrecuse ultimele două decenii de viață Francois – Marie Arouet, marele filozof francez al cărui nume a fost asociat, din 1878, denumirii localității.
Istoria castelului, pe care îl mai vizitasem și în trecut la venirile în Elveția, poate fi aflată ușor, pe Internet, de la momentul achiziționării sale de către Voltaire (1759) și până în ziua de astăzi, cu toate amenajările, restaurari, schimbările de proprietar și de regim juridic, inclusiv declararea sa ca monument istoric (1958) și trecerea în proprietatea statului francez (1999).
Mai interesante însă pentru cititorul din zilele noastre, mai ales pentru unul străin, mi se par a fi nu detaliile arhitecturale sau ambientale ale istoriei castelului, ci povestea spiritului aceluia care l-a locuit. Sigur, grădina preumblărilor, solitare sau în compania iluștrilor săi oaspeți, biblioteca, unică în bogăția ei, atelierul de lucru, cum îi plăcea să o numească, uriașul pat cu baldachin, din care își dicta scrisorile (peste 20.000, din care s-au păstrat vreo 13. 000), sufrageria dotată cu veselă și tacâmuri de mare finețe, pentru a-și omeni musafirii, precum și etajul mansardat, în care ii găzduia, toate ar merita măcar câteva rânduri. Dar, mai presus de orice, în acest eseu se cuvine a mă opri, așa cum am spus-o deja, la spiritul dominant al locului, spiritul strălucitorului Voltaire.
Ceea ce nu este deloc ușor, având în vedere cele peste 70 de volume, multe impresionante, prin masivitatea lor, pe care ni le-a lăsat moștenire, ca și controversele, nu puține, generate de implicarea, uneori de un patetism aproape violent, cu care și-a susținut și argumentat ideile.
Mă voi opri, așadar, la doar câteva principii, asupra cărora cei mai mulți dintre exegeții săi au căzut de acord.
Dominant este, înainte de orice, principiul toleranței, acceptarea părerii celuilalt, a faptului că oamenii pot ajunge, în procesul propriei analize, la o concluzie diferită, chiar radical diferită de a noastră, cu privire la un același subiect.
De aici atribuirea, eronată, dar altminteri îndreptățită prin întreaga sa operă și viață, a unei celebre fraze :„Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apară până la moarte dreptul tău de a o spune.”
Pe de altă parte, Voltaire susține că ceea ce ne diferențiază pe noi, oamenii, nu este nașterea ci educația, formarea, experiența trăită, cu tot ceea ce ne aduce ca tezaur personalității noastre. Și aici, experiența vieții sale este cel mai bun exemplu: excepționala cultură, acumulată în tinerețe, i-a asigurat acea siguranță de sine, în măsură să permită minții sale ascuțite asumarea unui limbaj mereu mușcător în afirmarea unor adevăruri incomode, care au generat inamiciții durabile, din partea semenilor și, nu mai puțin, a instituțiilor și a statului sau a monarhilor vremii. De unde, prelungile sale perioade de auto-exilare, precum cea care l-a adus la Ferney (Fernex, denumire dată după numele nobilului francez care își avea acolo reședința, până la venirea lui Voltaire, care ii va cumpăra castelul). Asta, după ce Geneva, marele oraș elvețian, „patria libertății”, cum îl numea însuși Voltaire, refuzase practic sa ii accepte șederea, încercând sa-i impună o cumințire a limbajului său prea acid. De unde și constatarea, amară dar deplin corectă, a marelui gânditor : ”A anunța adevărul, a propune ceva folositor omenirii este o rețetă infailibilă pentru persecuție. „
Și totuși, tot răul spre bine, căci cele aproape două decenii petrecute la Ferney aveau sa fie și cele mai prodigioasele din întreaga sa viață, după cum Voltaire nu ezită s-o recunoască :” Poate fi fericire mai mare? Mă găsesc între Franța și Elveția, fără să depind nici de una, nici de cealaltă”.
Ce este drept, anii petrecuți de Voltaire au lăsat urme, frumoase urme, asupra așezării:s-au pavat străzi, s-a asanat terenul mlăștinos din apropiere, s-au construit școli, s-a amenajat o fântână, au înflorit mesteșugurile, întreaga comunitate a prosperat. Iar prin atracția pe care marele om o reprezenta pentru intelectualii lumii epocii sale, în castelul său din Ferney, Voltaire va deveni „Hangiul Europei” („L’Aubergiste de l’Europe”), îndestulându-și oaspeții nu numai cu spirit și idei, ci și cu bucate și vinuri alese. Aplicându-și astfel pe de-a întregul principiul său că :”oamenii vor fi cu atât mai liberi, cu cât mințile le vor fi mai luminate.”
Aici, la Ferney vor germina acele idei privind guvernarea lumii pe care genialul său contemporan, Benjamin Franklin, unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite ale Americii, le va așeza între tezele fundamentale ale republicii de dincolo de Atlantic: consecvența în apărarea libertății și a drepturilor.
„Un popor care este dispus să cedeze o părticică din libertatea sa, pentru un plus de securitate, nu le merită nici pe una, nici pe cealaltă și sfârșește prin a le pierde pe amândouă.”
Este preludiul gestului apoteotic din aprilie 1778, când cele două mari personalități ale lumii epocii lor, prieteni epistolari de o viață, se vor întâlni, în sfârșit, la o ședință publică a Academiei de Științe din Paris.
Atunci, bătrânul Voltaire, punând mâinile pe creștetul nepotului diplomatului, savantului și omului de stat american rostește câteva cuvinte menite să închidă și să deschidă capitole de istorie :„Dieu et la Liberte” – „Dumnezeu și Libertatea”.
Se parafa, astfel, trecerea de ștafetă de la Lumea Veche la Lumea Nouă, încununare a luptei prin care rațiunea triumfa, așezând omul și drepturile sale ca prim principiu de organizare a statului democratic modern. „Hangiul” Voltaire își încheia cu strălucire menirea!
Leave a Reply