Evocasem, la ultima întâlnire, importanța învățătorului în formarea noastră ca oameni, ca participanți integrați și conștienți la complexul joc social, între altele, numit viață.
În graba condeiului, făcusem atunci o omisiune pe care mă grăbesc să o îndrept astăzi.
Dincolo de oameni, de acei excepționali oameni care își sacrifică, de multe ori, o parte din propria avuție, materială și, mai ales, sufletească, transferând-o minților și inimilor tinere pe care le au în grijă, mai există un învățător. Un învățător totdeauna generos, totdeauna drept, niciodată grăbit, paradoxal poate, pentru că infinitatea timpului este departe de a fi o trăsătură a condiției umane.
Să mă explic.
Este generos, pentru că daruie, așezându-ne la îndemână toate oportunitățile din care nimeni în afara voinței noastre nu ne îngrădește alegerea.
Este drept, pentru că ne laudă sau ne pedepsește exclusiv prin rezultatele alegerii noastre.
Și nu este niciodată grăbit pentru că, înainte de a simți efectele mângăierii sau dojanei sale, ne lasă răgazul confirmării faptelor noastre bune sau îndreptării greșelilor noastre.
Acestea fiind spuse, vă propun să reflectăm puțin asupra unei întâmplări recente când Viața, acest mare învățător, ne-a oferit ocazia unei subtile comemorări, reinvestind în funcția de ambasador al spiritului românesc pe cineva care, cu aproape 150 de ani în urmă, ne adunase sufletul în sunetele unui cântec.
Comemorarea va fi fost cea a lui Ciprian Porumbescu (14 octombrie 1853 – 6 iunie 1883) și va fi fost subtilă, pentru că ea s-a împlinit prin delegație, grație magiei viorii domesticite de arcușul contemporanului nostru, Alexandru Tomescu.
Evenimentul, la 7 iunie 2025, s-a petrecut nu oriunde, ci sub bolta dumnezeiască pe care geniul nemuritorului Michelangelo a așezat-o, pentru a veghea infinitul Creației, în Capela Sixtină de la Vatican.
Acolo, ”Balada” lui Ciprian Porumbescu, cel care, în 1871, la Putna, ”cântase întregii Dacii”, la serbarea închinată ”unității morale a națiunii noastre”, cum o definea Eminescu, a răsunat din nou.
Strunele viorii Stradivarius, creația legendarului lutier cremonez, instrumentul folosit de interpretul român, au vibrat din nou pe pământul creatorului lor, difuzând în decorul făurit de unul dintre marii maeștri ai Renașterii italiene, într-o inspirată succesiune, profundele acorduri ale muzicii lui Bach și esența melodică a sufletului românesc, condensată în lacrima sonoră a ”Baladei” lui Ciprian Porumbescu.
O ”Baladă” atât de expresivă în ceea ce ne privește și de a noastră, ca români, încât putem considera pe autorul ei, pe drept cuvânt, unul dintre cei mai performanți Ambasadori ai României în lume, pentru totdeauna.
A acelei Românii fixate în istoria și memoria Europei și a lumii prin repere de unicitate și consistență, precum marele ”atlet al creștinătății” (Ștefan cel Mare și Sfânt), cel sărbătorit la Putna în 1871, dar și prin românul absolut, Mihai Eminescu sau Ciprian Porumbescu, autorul nemuritoarei ”Balade”.
Lor le adaug, și sunt convins că timpul îmi va da dreptate, pe virtuozul universal al viorii, românul Alexandru Tomescu.
PS O sugestie de lectură: relatările despre Serbarea de la Putna din 14-15 august 1871, pe care am amintit-o deja. Cu aplecare, mai ales, asupra emoționantului discurs rostit de ardeleanul Ioan Slavici la mormântul lui Ștefan cel Mare și încheiat cu memorabilele cuvinte: ”Umbra eroului să privegheze peste noi și să ne conducă la adevărul speranțelor noastre”!
Leave a Reply