„Natură,în mormântul meu/E totul cald,că e lumină…”, spun versurile prin care George Coșbuc își incheie minunatul elogiu adus sufletului românesc în “ Vara “,poezie care adună într-un tot unitar spațiul nostru străvechi și ancestrala aspirație spre înaltul senin a străbunilor daci.
De aici pornesc și însemnările mele de astăzi,urmare a primirii de la fosta mea elevă,Alina Borca – Costache, acum ingineră pensionară la Petroșani, a notițelor tatălui său,profesorul roșiorean Florea Costache,grupate sub titlul “ Mărturie-Cum l-am cunoscut pe Monseniorul Vladimir Ghika în închisoarea Jilava “.
Cu o firească emoție am parcurs cele 32 de pagini ale documentului,descriere a unor întâmplări dramatice,trăite de personaje care au lăsat o urmă in istoria noastră ,pe care profesorul Costache le surprinde în ipostaze puțin spus insolite,dar care,nici în situații existențiale la limita suportabilității nu și-au pierdut nimic din tezaurul de omenie si credință cu care au venit și s-au format în lume.
Ca printr-un miracol,și miracolele nu lipsesc din relatarea profesorului,chiar și cele mai inumane gesturi,cele mai grosolane invective din partea gardienilor torționari iși pierd abjecția și violența odata dizolvate in Graal-ul plin de bunătate și de blândețe al Monseniorului. Toleranța sfântului diluează până la a face să dispară aproape micimea sufletească a călăilor săi,îi transformă,reducându-i la condiția unor ființe ele însele demne de milă,în care slăbiciunea omenească se eliberează de toată hidoșenia urii.
Să fim bine înțeleși,nu citim un roman,ci o mărturie din detenție. Despre oameni,între care unul,un OM,ar putea răspunde,el singur,acelui portret pe care Vechiul Testament il face dreptului Lot: “…așa cum intră pe ușă,cu legăturica sub braț,puțin tulburat sufletește,de statură mijlocie și subțire ca o trestie…cu o barbă cu fire rare și sure,părea un preot ortodox obișnuit,intr-o lume necunoscută.”
Un preot obișnuit,așadar,”cu surâsul lui cald și privirea strălucitor de vie,ca atunci când te regăsești
În lumea pe care o cauți.”
Pe rând,intră în scenă ceilalți deținuți,dintre pe unii ,dacă nu îi știm deja din cărți si ziare,îi putem regăsi ușor folosind tehnologia de căutare a internetului.Ovidiu Cotruș(1926-1977 ),de pildă, „un aristocrat,un om de modă veche,elegant,rezervat, ”afabil “,cum îl caracterizează critical și istoricul literar Nicolae Manolescu pe viitorul exeget al operei lui Mateiu I Caragiale. Și care, pentru a nu-și pierde timpul în inchisoare,între două rechizitorii,îsi refăcea moralul învățând pe de rost capodopera lui Tolstoi, “Război și pace “!
Sau colonelul Bărnuțiu,strănepotul marelui cărturar și revoluționar de la 1848 Simion Barnuțiu,tovarășul de luptă al Crăișorului Munților, legendarul Avram Iancu.
Sau croatul Mestrovici,nepotul unui sculptor celebru al țării sale ,el insuși cu perspectiva unui trălucitor viitor artistic.
Sigur,celor numiți,tovarășii de detenție și suferințe ai Monseniorului Ghika evocați de profesorul Costache,se cuvine a le adauga pe cei ,cu sau fară nume,preoți romano-catolici și preoți ortodocși, rabini și masoni,comunisti căzuți in dizgrație,precum domnul Alexe,fost vicepreședinte al Confederației Generale a Muncii ,din vremea când aceasta era condusă de Gheorghe Apostol,adunați intr-o insolită reuniune “ecumenică” de credincioși și atei,pe care personalitatea Monseniorului o domina prin blândețea si siguranța pe care o transmitea in jur în ciuda aparentei fragilități a făpturii sale.
Într-o asemenea companie,detenția transformă celulele și culoarele reci și amenințatoare ale batrânului fort,martore atâtor scene macabre,cu schingiuiri și crime,in adevărate săli de curs și seminar,în care deținuții învață pe viu lecțiile trecutei și prezentei istorii.Pentru că istoria este chiar acolo,în fața lor,lângă ei,cu ei,avâd ca figură centrală pe însuși Monseniorul Vadimir Ghika.Prin el,prin cuvintele sale, firul istoriei se derulează până la strămoșul Skanderberg, ultimul vultur al Albaniei libere și creștine.Sau,mai aproape de noi,până la Grigore al III-lea Ghika, domnitorul fanariot al Moldovei dar în pieptul căruia a batut puternic o inimă românească,asasinat de turci in 1777 pentru că s-a opus cedării Bucovinei către Habsburgi.Notează profesorul Costache : “S-a oprit mult asupra acestui domnitor.Vorbea duios despre el.Nu-i mai recunoșteam vocea.Cu lacrimi parcă.Grigore Ghika a fost ca un arhanghel,domnule Costache,mi-a spus el.Să știi, domnule Costache,că moșul meu nu era așa de bătân și de slab ca mine.Avea un trup de atlet și un curaj de sfânt,căci turcii numai prin vicleșug l-au răpus.”
Și povestea continuă.Alternând episoade din istoria recentă (Iuliu Maniu,Petru Groza,Tito, Gheorghe Apostol…) cu altele din vechime ( Mircea cel Bătrân,Rovinele,Revoluțiile de la 1821 și 1848…)Cu evocarea unor momente și episoade pe care istoriografia modernă le are încă de lămurit,dată fiind situarea lor undeva,la granița care desparte adevărul de legendă.Cum ar fi participarea,la nunta temutului Attila,a unui prinț valah “ in fruntea a o mie de viteji .” Este evocat și orașul nostru,prin cea mai veche biserică a sa ,”Serdăreasa “,ale cărei ziduri,ne spune Monseniorul,sunt aidoma cu cele ale cetății Dafne,ridicată de impăratul Constantin cel Mare în anul 320.
Cât despre explicarea veritabilului miracol care ne-a permis,ca popor,să rezistăm agresiunilor de tot felul
ale celor de aproape și de departe atrași de bogățiile unor pământuri mirifice,Monseniorul Vladimir Ghika avansează o idee la care,până la el,nu s-a gândit nimeni.Căci,spune el,și profesorul Florea Costache consemnează cu acuratețea unui cronicar atent la fiecare nuanță,fiind el insuși un adevărat istoric indrăgostit de devenirea nației sale : “Atât de mare a fost credința băștinașilor români din acele vremuri ale creștinismului primar,încât a încălzit inimile năvălitorilr și le-a domolit pornirile,reușind să-i facă o apă și un pământ.”
P.S. Așa cum am mai semnalat și altădată,și acum textul lăsat nouă ca marturie a unei experiențe de viață excepționale denotă prezența la profesorul Florea Costache a unor calități scriitoricești cu adevărat remarcabile,ca stil,ca limbă,ca modalitate de construire,în puține cuvinte,a unor caractere bine si frumos definite.Cu el,peisajul literaturii noastre ar fi fost mai bogat.Și încă mai poate fi,pentru că mare parte dintre manuscrisele sale există incă ,așteptându-și editorul”.
Leave a Reply