1961, toamna. Proaspăt student la Filologie, sosisem în București cu aspirația, îndeplinită în vreme, de a afla, de a ști, de a cunoaște, profitând de posibilitățile de informare pe care mi le oferea Marele Oraș, mai ales prin bibliotecile sale. Sociabil din fire, ca orice Săgetător, mi-am făcut repede prieteni între noii colegi, cei care, ca și mine, intraseră la facultate venind, cei mai mulți, din provincie.
Între ei și Gigi Brînzilă, un vâlcean atletic, cu vre-o doi ani mai mare decât mine, originar din Băbeni, satul în care se născuse și unul dintre italieniștii noștri de seamă, Dragoș Vrânceanu (1907-1977), poet și eseist remarcabil, de familia căruia colegul meu era foarte apropiat. După o întreagă tinerețe petrecută în Italia, poetul revenise în țară, în 1952, păstrând, desigur, legătura cu actualitatea literară a lumii în care trăise și se formase. Și astfel, în acel început de studenție, mi-a căzut în mână o carte, ”Tutta l’Europa”, îi văd și acum în minte coperta, culegere de eseuri abia apărută la Roma sub semnătura unuia dintre cei mai importanți critici literari ai momentului, G.B.Angioletti. Din acea carte m-a frapat un text care încerca să răspundă la întrebarea, deloc retorică – cine mai privește cerul, în timpurile moderne?
Răspunsul? Nimeni! Sau aproape nimeni! Nici măcăr astronomii, care urmăresc mișcarea aștrilor prin telescoape computerizate, uitându-se pe un monitor. Marinarii? Nici atât, au radare, nu mai au nevoie să caute pe cer Steaua Polară! Păstorii? Poate, dar unde mai sunt aceștia și, dacă mai sunt, preocuparea lor e mai degrabă legată de clipurile de pe ecranele telefoanelor mobile, decât de cer.
Îndrăgostiții ar rămâne o ultimă șansă, dar agitația vieții îi trimite acum mai degrabă prin zgomotoase (și pline de capcane!) saloane de dans, unde stau la pândă demonii visurilor artificiale, a se citi droguri, și ai jocurilor de artificii uneori scăpate de sub control.
Și totuși, avem nevoie de cer! Cu toții! De cerul senin, al nopților copilăriei noastre teleormănene! De cerul înnorat, în care ochii țăranilor noștri, deveniți fermieri, caută semnele ploii izbăvitoare pentru a ostoi setea pământului în care urmele canalelor de irigații desenează dâre imaginare ca pe un Marte unde apa a uitat să vină. De cerul din care o lună înșelătoare plonjează în apele unui lac la Suhaia, printre somni uriași care își consumă somnul între tulpinile unor trestii care au uitat să mai crească.
Avem așadar nevoie de cer, de un spațiu al aspirațiilor care, pentru a se putea împlini, au nevoie înainte de toate să existe. Îmi revine aici în minte o idee formulată, tot prin anii ’60, de un uriaș al literaturii europene, francezul Louis Aragon, unul dintre părinții suprarealismului, dar și idol al proletariatului Bătrânei Europe după ce, în 1949, publicase ”Comuniștii”, unul dintre romanele sale cele mai ”aliniate” din punctul de vedere al partizanatului politic.
Când, în 1963, Aragon își publică poemul ”Nebunul Elsei”, elogiu al femeii iubite, al iubirii în sine, ca unic sentiment important al întregii noastre existențe pământene, întreaga lume proletară este în revoltă: ”Trădare”! La care, marele scriitor (doctrinar, a rămas militant și membru al Partidului Comunist Francez până la sfârșitul vieții în 1982) le răspunde cu un sec, ”Înălțați-vă, dacă vreți stele”!
Și apoi, și-a argumentat opinia: ”Tot ce am scris până acum, toata proza și poezia mea, dedicate clasei muncitoare și revoluției proletare mondiale, nu au fost decât o cale de a câștiga suficientă notorietate pentru ca, atunci când îmi voi cânta iubita, iubirea, singurele lucruri importante în viață, să fiu sigur că o s-o afle întreaga lume”!
De altfel, pentru cei doritori să pătrundă în culisele omenești ale marii literaturi universale, trebuie să adaug că iubita lui Aragon, Elsa Triolet, era sora lui Lili Brik, nimeni alta decât muza unui alt mare poet al începutului de veac XX, Vladimir Maiakovski!
Unde se vede, cât de mică e lumea!
Altminteri, de la Aragon mi-a rămas în memorie și o altă frază care merită, cred, un minut de reflecție, oricând în timp și dincolo de timp: ”Contrabanda întru idei, constând în a face să treacă un mesaj politic cu mijloace literare, înseamnă, de fapt a face să se nască sentimente interzise cu ajutorul cuvintelor autorizate”.Este ceea ce, de la Petrarca și Copernic încoace, literatura și știința lumii au făcut-o aproape fără încetare.
La final, încă un gând pentru foștii colegi și mai tinerii prieteni roșioreni care m-au contactat după apariția primelor episoade ale acestei rubrici, cu sugestia de a completa și cu alte nume evocările unora dintre profesorii noștri. O voi face, cu prețuire și cu drag, pe măsură ce numele dorite vor ajunge la mine!
Leave a Reply