Joi, 11 decembrie, adică exact o săptămână în urmă, Simona Popescu mă anunța, răspunzând întrebării mele privind ora la care putea să facem înregistrarea pentru emisiunea de duminică, 21 decembrie, la postul de radio „Antena Satelor”, sub genericul „Departe de acasă” :„Nu. Sunt în spital pentru o perioadă îndelungată. Am suspendat emisiunile. „
I-am răspuns la rându-mi, urându-i multă sănătate. Știam ca este sâcâită de mai multă vreme de o pneumonie rebelă, dar nu bănuiam atunci că „suspendarea” ar putea să fie pentru totdeauna, iar pneumonia să fie reîntoarcerea, agresivă și fatală, a unui cancer ce părea să fi fost definitiv învins, cu ani în urmă.
Dar cine a fost, cine este și va continua să fie Simona Popescu?
Răspunsul ar trebui, cred, căutat în acea definire a calității omenescului dată de Shakespeare, inegalabilul poet și dramaturg englez, pe care am așezat – o în fruntea acestui eseu.
Simona Popescu a fost un om, un om adevărat, care a profesat, cu o absolută onestitate și dăruire, profesiunea de ziarist. Adică una dintre profesiunile cele mai expuse tentațiilor și provocărilor de tot felul în ceea ce privește integritatea morală a celui care o practică. Și a făcut-o, cu bucuria de a dărui celorlalți cunoaștere și adevăr, fără a abdica vreodată de la principiile înaltei moralități pe care și le-a impus ea însăși.
În plus, domesticind în acest scop cuvintele din dicționarul limbii românești, spre a face din ele ajutoare întru slujirea idealului de propășire a nației sale.
Scânteierea spiritului său, hrănit cu onestitate, sinceritate și adevăr, a luminat, cu atât mai puternic, răspândind lumină, într-o lume care, de multe ori, s-a dovedit ostilă și nedreaptă, în mizerabila ei micime.
Da, Simona, această lume ar fi putut, și poate încă să fie mai bună, așa cum ai visat-o tu, cea care ai avut de luptat, decenii la rând, nu doar cu suferințele provocate de boală, ci și cu cele generate de răutatea unora dintre oameni. Și ai luptat, câștigându-ți bătăliile, strângând din dinți și arborând un surâs. Căci acesta a fost panasul tău, stindardul luptelor tale :zâmbetul, completat de înțelegătoarea iubire pentru ceilalți, fără excepție, chiar pentru dușmani.
Am învățat să te cunosc astfel în acel deceniu și jumătate de colaborări, peste o sută, la minunatele tale emisiuni, de la prima, la cea care avea să devină, vai, prefață a salutului tău de adio.
La revedere Simona, așteptând, invitația ta pentru o noua întâlnire cu ascultătorii noștri de pretutindeni.
Sunt încă multe, multe nume de români performanți în carierele lor, romțni celebri care au participat prin geniul lor la modelarea viitorului omenirii, care merită să fie mai bine cunoscuți.
Știu, de acum vocea ta inegalabilă, cea care anunța că urmează să se audă în eter glasul profesorului Vladimir Alexandrescu, spre a prezenta o noua personalitate prin care noi, românii am contribuit la îmbogatirea tezaurului de minuni al omenirii, nu mai poate fi, în mod real, auzită. Dar mesajul tău profund și tonic va continua să se audă, și se va auzi mereu, pentru că el reprezenta nu doar o simplă vibrație fizică, inteligibilă prin rezonanța timpanelor, ci freamătul unui suflet, amplificat în cutia de rezonantă a Dumnezeirii.
Nu cred în intamplare, ci în rostuirea anume a destinului prin deciziile noastre ale căii pe care o avem de urmat. Sunt convins că șansa de a fi fost colaboratorul tău de la prima emisiune, in acel „Departe de acasă” de acum 15 ani, se regăsește și în genericul sub care notez aceste rânduri, „Gânduri pentru acasă”, rubrica pe are o susțin la „Burnas TV”, din orașul meu natal, Roșiorii de Vede.
La revedere, Simona!
Leave a Reply