10 iunie 1963, 22 noiembrie 1963… Lapidar și cinic, proverbul arab pe care l-am așezat ca titlu al acestor însemnări exprim[ un adevăr pe care cele două date calendaristice pe care le-am citat pentru început nu fac decât să-l confirme, evocandu – l, de o manieră fără echivoc. La 10 iunie 1963, John Fitzgerald Kennedy, președintele american pe care istoria avea să – l rețină cu familiarul acronim de JFK, expresie a popularității și simpatiei de care s-a bucurat, avea să formuleze una dintre cele mai lucide analize ale perspectivelor lumii epocii sale, aflată la apogeul războiului rece, când riscul aneantizarii Planetei printr-un război atomic se apropiase amenințător de pragul iminenței.
În fața studenților de la Universitatea Americană din Washington,încă tânărul om de stat (avea doar 46 de ani) a pus, cu o extraordinară precizie, nu doar diagnosticul asupra „stării de sănătate geopolitică” a omenirii, dar a și formulat tratamentul, singurul posibil, pentru ca „pacientul” să fie salvat și pe care îl vom prezenta, în liniile sale principale, în rândurile următoare.
Urmarea acestei lucide intervenții a celui mai puternic om de pe Pământ, cum numim îndeobște pe președinții americani, o intervenție care s-a și dovedit salvatoare pentru pacea lumii ? La 22 noiembrie 1963, deci nici după șase luni, avea să fie scos din joc, printr – un cinic asasinat, ale cărei ițe nu au fost descâlcite nici pănă acum!
Nu cu multă vreme înainte de amintitul discurs, în toamna anului 1962, omenirii îi trecuse, cum se spune, glonțul pe la ureche, în timpul a ceea ce avea să intre în istorie drept „Criza rachetelor nucleare sovietice din Cuba”. Atunci, vreme de 38 zile, între 14 octombrie și 20 noiembrie, declanșarea ” Războiului sfârșitului lumii” fusese oricând posibilă și ea fusese evitată în ultimul moment, președintelui Kennedy revenind-i în principal meritul că astăzi civilizația și specia umană sunt realități despre care se poate vorbi la timpul prezent.
Trăgând concluziile corecte ale acelei dramatice lecții, lucru pe care cei mai mulți dintre conducătorii contemporani nouă nu au mai vrut, nu au mai avut sau nu mai au capacitatea de a îl face, Kennedy a rostit discursul din 10 iunie 1963, cunoscut astăzi sub denumirea de ” Discursul despre Pace”. Cu atât mai actual acum, când cele două mari puteri nucleare protagoniste ale crizei din 1962, Statele Unite și Uniunea Sovietică, aceasta din urmă prin Federația Rusă, succesoarea de drept și recunoscută ca atare după prăbușirea primului stat comunist din lume, sunt angajate în războaie în care folosirea arsenalelor militare neconenționale este, cel puțin ipotetic, oricând posibilă.
Sigur, asocierea dintre cele două țări, o mare democrație, prima, un stat autocratic, cea de a doua, poate părea, la prima vedere, absurdă. Ca și motivele, total diferite, invocate de fiecare pentru starea de fapt în care se află, cu militari și forțe armate angajate în conflicte la distanțe, mai mari sau mai mici, de propriile frontiere. Nu detaliez. Esențialul rămâne rezumat într – un singur cuvânt, ” război”, și tocmai această realitate, azi cu perspective dramatice, care pot escalada în orice moment la tragice, face necesară reevocarea discursului lui Kennedy de acum 63 de ani.
Tema discursului, am numit-o deja, este „Pacea”. Dar pace înseamnă doar lipsa războiului, a acelui război fără linii de front din zilele noastre, în care numărul victimelor dintre civilii uciși în propriile locuințe îl depășește pe acela al militarilor căzuți sub focul inamic? Președintele asasinat la Dallas, în propria – i țară, în noiembrie 1963, vedea altfel pacea : ” Ce fel de pace, vreau să spun? Ce fel de liniște căutăm? Nu o PAX AMERICANA , impusă lumii cu armele americane de război. Nu pacea mormântului sau siguranța sclavului. Vorbesc despre pacea autentică, genul de pace care face viața pe pământ demnă de trăit, cea care permite oamenilor și națiunilor să crească, să spere și să construiască o viață mai bună pentru copiii lor, nu doar o pace pentru americani, ci pace pentru toți bărbații și femeile, nu doar în timpul nostru, ci pentru totdeauna. „
Nu este unul dintre acele texte pe care obișnuiam să le întâlnim în paginile” Scânteii „ acelor ani, când propaganda lagărului socialist trâmbița cu obstinație apelurile ” luptei pentru pace „, în plină campanie de înarmare cu rachete nucleare, ci cuvântul leaderului ” lumii libere „,reprezentantul ultimei baricade în fața comunismului aflat în expansiune pentru cucerirea omenirii.
Și cel care își începuse cariera de președinte al Americii , la 20 ianuarie 1961, cu memorabila frază :” Nu vă întrebați ce poate face țara voastră pentru voi, întrebați – vă ce puteți face voi pentru țara voastră „,își argumentează modelul de pace propus concetățenilor săi și, prin ei, întregii lumi : „Pacea nu se construiește pe teamă, ci pe adevăr. Ea este un obiectiv rațional, pentru oameni raționali „, conștienți că trăiesc pe o aceeași mică planetă, că respiră un același aer și că, la urmă urmei, nimeni dintre noi nu este nemuritor.
Și el mai face o observație care, în contextul geopolitic actual și al evoluției luptelor pe diversele fronturi, inclusiv pe cel al declarațiilor, ar merita, cred, un plus de atenție : „A aduce un adversar la o alegere între o retragere umilitoare și un război nuclear ar fi dovada eșecului politicii noastre sau a unei dorințe de moarte pentru lume.”
O gândire lucidă, a unui om care, prin exemplul său, a arătat ce poate produce, în materie de înălțime politică, modelul democrației americane. Dar pe care, aceiași democrație nu l-a putut feri, într-o fatidică zi de 22 noiembrie 1963, de răzbunarea letală a păsării cu clonț de rubin, ca să închei cu o trimitere la un ultim vers al unui mare poet român al generației mele, Nicolae Labiș, plecat și el din viața în condiții niciodată elucidate pe deplin.
Leave a Reply