O zicere a lui Nicolae Iorga, unul dintre cele câteva monumentale piscuri ale gândirii istorice românești ( și universale) sintetizează devenirea Europei creștine, după momentul cuceririi Constantinopolelui, în vara lui 1453, de către armiile otomane drept.. Bizanț după Bizanț.
O reiau aici, nu pentru esențele istoriografice pe care le cuprinde, ci pentru trecerile succesive pe care le sugerează, pentru acea continuitate mișcătoare care ne rezumă existența, reunind, într-un tot nepăsător la trecerea anilor, suma potențialităților cu care ne-a înzestrat la naștere Dumnezeu.
Să argumentez.
Într-un 4 decembrie, de ziua Sfintei Varvara,protectoarea căutătorilor de comori în adâncurile Pământului, am venit pe lume acum 82 de ani.
Săgetator, așadar, temeinic așezat la jumătatea zodiei (22 nov.-21 dec), în care astrologia așează pe cei meniți a-și comunica rezultatele acumulărilor obținute grație infinitei lor curiozități, a spiritului lor de aventură și a setei lor de libertate, a inimii și minții, cariera didactică, profesoratul, părea a-mi fi predestinată.
Și asa avea să și fie, chiar dacă, „profesor”, propriu-zis, cu documente și înscriere în cartea de muncă, n-aveam să fiu decât 10 ani, din 1968 până în 1978. Supranumele însă mă urmărește încă și astăzi, spre bucuria mea, grație unuia dintre primii mei elevi, nu greșesc să spun chiar primul, pentru că, chiar dacă mai dificil, contează aici selecția instinctuală a memoriei, care îl alege, criteriile fiind, fără îndoială, de natura resorturilor afective.
Se numește, Theodor Răpan. De profesiune poet, nume important al liricii românești de astăzi, cu o carieră de ziarist și diplomat, remarcabilă chiar dacă discreția și sensibilitatea, greu de intuit dacă nu te numești Nichita Stanescu-„atenție, aici este uraniu”! – scria despre el cândva marele poet, îl fac să rosească atunci când este plasat în descendența poetică a unui Saint John Perse.
El, Theodor Răpan, mi s-a adresat cu „domnule profesor” pe când am lucrat amândoi ca ziariști la o publicație a Ministerului de Interne, unde el era redactor șef adjunct, și unde m-a invitat și pe mine, ca redactor, după evenimentele din decembrie 1989, la relansarea publicației, cu un titlu nou, ”Poliția română”.
Ne-a vizitat acasă, alaltăieri, în compania distinsei doamne Nicoleta Milea, critic literar de o luciditate aproape cinică, ce pare să fi găsit acel rarisim fir al Ariadnei care îi permite să se descurce de minune în labirintul literaturii românești contemporane, a se vedea ”În labirint” , volumul de critică intitulat chiar așa, recent apărut la Editura ” Neuma”, pe care ni l-a dăruit).
Doru, după aproape șase decenii de colaborare, un asemenea mod de apelare mi se pare mai mult decât firesc, venise sa-mi aducă exemplarul cu nr. 1 al noului său volum de poezie „Credo, de trei ori 33+1 catrene„, inscripționat cu „Se dedică primului meu Profesor de Limba și Literatura română, Vladimir Alexandrescu, întru prețuire și recunoștință”.
Și astfel, celor 39 de volume semnate Theodor Răpan, existente în biblioteca mea, li s-a mai adăugat un al 40-lea. Un număr rotund, pe care întâmplarea parcă l-a ales anume pentru a marca cei 57 de ani, o viață de om, trecuți de la momentul primei noastre întâlniri, în septembrie 1968. Atunci, la prima mea oră la catedră, la primul meu loc de muncă, la Scoala Generală din comuna Balaci, Teleorman – o localitate pe care mi-o notez pentru a-i consemna, cât de curând, fabuloasa-i istorie – am predat proaspeților mei elevi, o lecție despre „Miorița”. Între cei din bănci, cu ochii albaștrii deschiși larg, așteptând să primească parcă semnalul de lumină al infinitului, adolescentul Theodor Răpan, mă ațintea cu privirea și simțeam ca vrea să descifreze astfel legăturile secrete prin care un tânăr cioban își alimenta aparenta-i indiferență în fața unei morți iminente, din conștiința vesnicirii sale grație unui poet, nenumit dar etern, în genialitatea sa, poporul român.
Si poate că atunci, în acele minute care pentru el se vor fi dovedit astrale, Theodor Răpan își va fi descoperit vocația, capacitatea și voința de a scrie, de a deveni el însuși poet, de a-și făuri un nume și o identitate care îl sigularizează astăzi în literatura noastră.
N-am să-i transcriu aici treptele urcate, de la descifrarea primelor taine ale prozodiei, în compania colegilor de generație din atelierele cenaclurilor roșiorene conduse de mai vârstnicii Alexandru Popescu-Tair și Paul Amet, până la consolidarea acelui esafodaj cultural pe care și-a construit, carte cu carte, cariera poetică. Ar fi nevoie de multe pagini și aș pătrunde în domeniile ce aparțin, de drept, criticilor și istoricilor literari.
Mă opresc doar la o observație, care m-a și inspirat în titlul așezat în fruntea acestor rânduri:lecție… după lectie.
Cărțile de poezie ale lui Theodor Răpan, chiar și atunci când este vorba de poeme în proză, de unde și trimiterea la genialul poet – diplomat francez pe care am făcut-o mai sus, sunt asociate cu prezența unor ilustratori cu nume ilustre, iertatu-mi fie jocul de cuvinte, fie că este vorba de contemporani, români de talia unor Damian
Petrescu, Mircia Dumitrescu, George Mazilu, Ștefan Pelmuș, Sorin Iosub, sau străini, precum austriacul Helmut Kand, sau de maeștrii graficii medievale, Andrea Alciati, Albrecht Durer și Hans Holbein cel Tânăr, ultimii prezenți în paginile volumului care mi-a fost dedicat.
Or, această realitate îl obligă pe cititor să participe, implicat și voluntar, la adevărate lecții de cultură, în care descifrarea sensurilor metaforice ale poemelor, multiple și subtile, fie că e vorba de texte mai extinse sau mai restrânse, precum sonetele, terținele sau cătrenele, este dublată de aceea a pătrunderii înțelesurilor mesajelor secrete incifrate în alegoriile grafice, deloc întâmplător, asociate poeziei.
Nu putem aici să nu observăm că trimiterile la lirica medievală, practicată de Theodor Răpan, ne plasează într – un orizont al cunoașterii dincolo de care aparenta obscuritate este dată nu de absența luminii, ci de reacția de a închide ochii atunci când pupilele noastre se confruntă cu o prea puternică strălucire!
Suntem implicați astfel într – un proces de inițiere în care bucuria descoperirii este potențată de conlucrarea dintre minte și suflet, dintre emoția revelată și împărtășirea cu adevărurile pe care inteligența ni le apropie, făcându – ne părtași la întâmplări, viziuni, perspective care au aparținut sau, dimpotrivă, vor aparține altor timpuri decât cel pe care îl trăim.
Lecție… după lecție…
Leave a Reply