În chiar dimineața zilei întoarcerii la București, surpriza solară despre care scriam în încheierea povestirii de miercuri, un drum la Năsăud, cu o buclă, în urcare, la Mănăstirea Salva. „Vinovat”, același coleg și prieten, bistriteanul Mircea Chira, cel cu care ați făcut deja cunoștință în episodul trecut.
Parcursul, deși scurt, de doar vreo 25 km, îmi oferă prilejul trecerii în revistă a rulalului transilvănean din vechea zonă grănicerească de pe vremea Imperiului Habsburgic. Și asta, în decorul încă verde al unei veri care, anul acesta, s-a arătat mai capricioasă ca niciodată, alternând perioadele toride cu cele de răcoare, ca să nu spun chiar de frig.
Satele defilează cuminți, întâi cele săsești, din apropierea Bistriței, apoi cele românești de lângă Năsăud. Și unele, și altele cu atestări vechi, documentate de prin secolele al 13-lea-al 14-lea. Dovadă stau, în primul rând, bisericile monumentale, funcționale încă, ce și-au schimbat doar, după timpuri și stăpâniri, apartenența (evanghelică, greco-catolică, ortodoxă), dar nu și hramul. Lor li se adaugă obiceiurile, multe devenite legende, și, poate, la momentele de sărbătoare, portul oamenilor. De pildă, aflu de la tovarășul meu de călătorie că, în comuna Dumitra, prin care tocmai trecem, se află un anume Turnul Slăninii, în care sătenii de odinioară își păstrau, în comun, sub cheie, prețiosul aliment, la care aveau acces doar o dată pe săptămână, în mod organizat, pentru a-și lua porția dorită! Ca simplă curiozitate, comuna, cu vreo cinci mii de locuitori la ultimul recensământ, exista la 1317, ca Villa Demetri, nume luat de la întemeietorul său, un prim colonist german, Metter Demetri, de unde și denumirea de Mettersdorf sub care e cunoscută și acum printre vorbitorii limbii lui Goethe.
Oprim, facem poze și ne continuăm drumul.
Chiar lângă Năsăud, pe stânga, lângă șosea, aproape s-o atingi cu mâna, Casa memoriala Liviu Rebreanu. O vom vizita la întoarcere. Ca și Năsăud – ul, pe care-l lăsăm în spate, îndreptându-ne spre Mănăstirea Salva.
Drumul, în plin proces de modernizare, urcă o pantă ușor abruptă, suficient timp ca să aflu originea numelui oarecum neobișnuit al localității în care ne aflăm, ca și al altor trei din apropiere. Se spune că pe la 1780, în vizită prin ținutul năsăudenilor cărora le fusese acordat cândva statutul grăniceresc, împăratul austriac Iosif al doilea ar fi rostit,în limba latină, încântat de frumusețea locurilor și de loialitatea supușilor săi, memorabila frază :„Salva, parva, nepos Romuli”! Adică, în românește, „Salutare ție, mic nepot al lui Romulus”! De unde și numele comunelor Salva, Parva, Romuli și Nepos.
Sus, luminoasa construcție a mănăstirii, strălucitoare sub soarele urcator el însuși spre zenitul amiezii, pare a deschide o poartă spre cer, spre un Dumnezeu surâzător și blând, dispus să ne înțeleagă omeneasca fire și să ne ierte, în măsura în care și noi vom o vom dori-o, păcatele! Senzația este întărită din clipa în care treci dincolo de ușile zugrăvite în galben și ocru, asemeni codrilor de fagi mângâiati de primele audieri ale toamnei. Catapeteasma, celelalte icoane, cei patru sfinți martiri năsăudeni, care dau al doilea hram al mănăstirii, alăturați imaginii Mantuitorului și a celei a Sfintei Sale Maici, soarele filtrat prin ferestre pe care le ghicești doar, totul te fac sa înțelegi, în acest binecuvântat spațiu, că țării și nației tale le-au fost hărăzite un anume destin și o anume menire. Ceva care excede îndoiala, temerea, suferința, poate, a unei trecătoare clipe.
În față, se deschide priveliștea Văii Someșului largă, umbrind apele râului care nu se vede cu adevărate cortine vegetale. Peisajul, văzut astfel din pragul Mânăstirii cu Hramul ” Izvorul Tămăduirii” , mă face să înțeleg de ce, de pe asemenea meleaguri, s-a putut naște viziunea spațiului mioritic descris și descifrat, în cheia veșniciei, de Lucian Blaga. Plecăm.
Jos, orașul, un Năsăud încă mândru de istoria sa românească, de ceea ce a fost, este, va fi, ca simbol a ceea ce Timpul nu va putea distruge niciodată. Încrederea o dau bisericile și statuile sale, grupate sub semnul unei unități și continuități evocatoare, subliminal, a României creștine, întru spirit, și etern generatoare de genialitate. Prezența bustului lui Adrian Păunescu în grupajul statutar reunind pe cele ale lui Coșbuc, Rebreanu, Eminescu și Veronica Micle întărește tocmai mesajul de care vorbeam:patriotismul, cel adevărat, trăit iar nu pastișat în discursuri de circumstanță, nu e ceva pieritor și anacronic, cel puțin în Țara Ardealului și a celorlalte multe și minunate Țări Românești pe care le-am străbătut și despre care am scris în această vară. Chiar și în acelea care nu se afla, și nu se vor afla niciodată între hotarele noastre oficiale. Mă refer, desigur, la Țara Românească a românilor aflați vremelnic, în afara țării.
În sfârșit, întoarcerea la Bistrița cu popasul, promis și onorat, la Casa muzeu ”Liviu Rebreanu”. Un model bun și de urmat, ca multe dintre cele văzute aici, în Ardeal. Prin ordine, grijă pentru păstrare și reconstituire a memoriei unui om și a unei epoci, ca acuratețe materială, dar, mai ales, a spiritului acestora, prin calitatea informării și implicarea sufletească a custodelui, vorbitor pentru care înălțimea unui pupitru academic, universitar, nu s-ar dovedi, în niciun caz, stânjenitoare.
P. S.
Nu cumva, între romanele, capodopere, semnate de Liviu Rebreanu, se află și unul,„Gorila”, care pare a fi fost scris chiar în zilele noastre?! Cu clasica adnotare că cele consemnate sunt rezultatul imaginației autorului și orice asemănare cu întâmplări sau persoane reale este o pură coincidență. Oricum, o concluzie precum că ” România nu e țara revoluțiilor ci a aranjamentelor” notată de Rebreanu în memoriile sale privind subiectul romanului său în care scrie despre ”pacostea care a fost pentru țara noastră politica” este demnă de luat aminte! De recitit!
Leave a Reply