În urmă cu puține zile, duminică, 11 mai, am revenit, pentru prima oară după multă vreme de o manieră, să-i spunem, oficială, în Teleorman. În capitala județului, la Alexandria am participat cu un laudatio la ceremonia prin care prietenului și fostului meu coleg de la Liceul Anastasescu din Roșiorii de Vede, prof. ing. Nicolae Noica, membru corespondent al Academiei Române, și actualmente director general al Bibiotecii Academiei Consiliul Județean îi decerna însemnele de cetățean de onoare al județului de la Dunăre.
Plecasem din Teleorman cu aproape cinci decenii în urmă, în 1978, prin transfer, de la Liceul Economic din Roșiori, unde aveam catedra de limbă franceză, la un minister, la București, lăsând în urmă amintirile celor aproape zece ani de profesorat la Roșiorii de Vede și Alexandria.Relația cu școala nu o părăseam însă, noul post implicând coordonarea, ca inspector, a sistemului de licee, școli profesionale și de maiștri, din cadrul Centralei Cimentului, structură din cadrul Ministerului Economiei Forestiere și Materialelor de Construcții.
Asta până în martie 1990 când, după schimbările dramatice din decembrie 1989, am trecut la jurnalism, o veche chemare, ajuns în lumea presei Ministerului de Interne la solicitarea unui fost elev, poetul Theodor Răpan, teleormănean el însuși, aflat în conducerea săptămânalului ”Poliția Română”, care tocmai se reorganiza. Ulterior am publicat și în cealaltă revistă a ministerului, mai cunoscuta ”Pentru Patrie”, unde seria ”Din Arhiva Secretă a Ministerului de Interne” mi-a adus, în 1999, Premiul ”Constantin Bacalbașa” și Ordinul Ziariștilor în grad de Senior, acordate de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. A urmat o scurtă trecere, de doi ani, la conducerea cotidianelor ”Azi” și ”Dimineața”.
În octombrie 2002, după un interviu cu regretatul dr. Aurel Camara, președintele de atunci al Institutului Național de Statistică (titlul ”Amanta mea, statistica” a stârnit multe zâmbete!), am devenit consilier al președintelui și purtător de cuvânt al prestigiosului institut, poziție pe care o ocup și astăzi, după aproape 23 de ani.
Desigur, de-a lungul anilor, nu de puține ori ajunsesem la Roșiori, mai ales cu ocazia întâlnirilor aniversare ale absolvenților liceului, fie ai generației mele, fie ale multora dintre promoțiile cărora le fusesem profesor. Dar evenimentul din 11 mai nu mi-a produs mai puține emoții. Și astfel, a apărut ideea acestei rubrici, întărită de faptul că am descoperit la Burnas TV doi posibili colaboratori de cea mai bună calitate jurnalistică, fostul meu coleg de la ”Azi”, Marian Amuza și nou cunoscutul Emilian Orodel.
Titlul rubricii, ”Gânduri pentru acasă” mi s-a părut interesant și sugestiv, prin posibilitatea de a aduce în pagină intâmplări și oameni, de la noi și din lumea largă, evocări ale celor de odinioară și fapte din actualitatea imediată.
Căci, acasă, nu este doar un loc, un punct pe harta imaginară a sufletului, ci adună și oamenii pe care i-ai cunoscut și care mai trăiesc în tine, cu tine, o lume însuflețită care va trăi atâta vreme cât vei trăi tu însuți. A trăi la propriu!.
Cred eu, durata noastră ca oameni, mă refer acum la durata fizică – în plan mai înalt, astral suntem oricum nemuritori – se sfârșește abia atunci când dispare ultima persoană care ne-a cunoscut în viață.
Altminteri, ca să citez un nume celebru, Le Corbusier, arhitectul elvețian care a rescris carta urbanismului modern prin impresionantele clădiri pe care le-a ridicat de-a lungul întregii lumi și a fundamentat concepția înnoitoare pe ideea că ”Acasă trebuie să fie cufărul de comori al existenței noastre”.
Ei bine, acest cufăr de comori am să încerc să-l deschid în rândurile acestei rubrici. Comorile mele dar, sunt convins, și ale multor alți teleormăneni din generația mea și, de ce nu, și ale multora care au venit și vin după mine.
Pentru că Teleormanul, cu orașele sale, nu mari, dar încărcate cu un farmec aparte și cu un suflet cultural deosebit încă și astăzi, generează o frumusețe inconfundabilă. El rămâne pentru mine acel etern acasă în care, cândva, cu decenii în urmă, am început să văd lumea, să descifrez misterele vieții.
De mic fiind, mi-a plăcut să plantez arbori, să semăn și să răsădesc flori. Mai apoi, ca profesor, acestei bucurii i-am adăugat-o pe aceea de a sădi în mintea elevilor mei și în sufletul lor, idei și cunoaștere. Plus un mod de a fi, tu însuți, și a rămâne același, aparent imun la vârtejurile prin care, deseori, te poartă viața.
Acest acasă eu l-am purtat în mine, în ființa și sângele meu, moștenire de la minunații mei părinți. De la mama, Lucia, care și-a sacrificat cariera de profesor pentru care se pregătise, pentru a avea grijă de mine, înspăimântată de gândul că m-ar fi putut pierde, așa cum se întâmplase cu cel care ar fi fost fratele meu mai mare dacă nu ar fi murit la naștere.
De la tata, Ioan (Jean) Alexandrescu profesorul de matematici, excepțional organizator ca director adjunct al Liceului, pe atunci, Tudor Vladimirescu, Colegiul Anastasescu de astăzi dar și cu un talent de actor care l-ar fi adus între starurile teatrului românesc dacă, în locul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale pe care a absolvit-o cu brio, ca al doilea din promoția sa, în 1939, ar fi ales să urmeze Institutul de Artă Dramatică.
Într-o scrisoare, din 1950, cunoscutul dramaturg Mihail Sorbul îi mărturisea, de altfel, după ce îl văzuse într-un spectacol al unei trupe de amatori, că a fost cel mai bun interpret văzut de el în rolul lui Silvestru Trandafir, personajul principal al capodoperei sale ”Dezertorul”!.
Dar tata, desigur, a rămas în amintirea roșiorenilor pentru mult mai multe lucruri, inclusiv pentru calitățile sale de animator al mișcării sportive, mai întâi al echipei de volei de la Liceul Comercial, liceu la care a fost director încă din primul an de activitate în învățământ și mai târziu, ca Președinte al echipei de fotbal a orașului, CFR Roșiori, ani buni o prezență în partea de frunte a Diviziei B.
Dincolo de ei, de părinții mei dragi, revin în amintire minunații mei dascăli, profesorii din Roșiorii de Vede, care au fost și mi-au rămas adevărate modele, deschizători de orizonturi, ctitori de suflete, ziditori de personalități, care s-au ilustrat în viața publică, științifică și culturală a orașului Roșiorii de Vede, acum Municipiu, a județului Teleorman, a României și, nu exagerez, și dincolo de granițele acesteia. Spre bunul nume al școlii, al urbei, al județului lor,
Teleormanul, un tărâm atât de roditor nu doar pentru lanurile nesfârșite de porumb și de grâu, dar și pentru că aici, în oameni, sămânța talentului a încolțit și a crescut totdeauna frumos.
Dar, despre toate acestea, la viitoarea noastră întâlnire.
Leave a Reply