Națiunea română și, implicit, statul român, s-au născut iarna. Dovadă, cele trei sărbători strânse mănunchi în acest anotimp, la 1 Decembrie, 15 Ianuarie și 24 Ianuarie, care ne încălzesc sufletele făcându – ne să trecem mai ușor peste răceala de afară sau din locuințele în care agentul termic a uitat să vină la întâlnire.
Întâi, Ziua Deplinătății României ca țară, a reîntregirii, când contururile granițelor sale oficiale au fost cel mai aproape de rotunjimea Daciei străvechi, așa cum le imaginase Vizionarul Eminescu în nemuritoarea, deși încărcată de tristețe, premonitoarea sa „Doina”.
1 Decembrie, așadar, când începe „luna lupilor”, sălbăticiunea simbol a cutezanței și a libertății, pe care Dacii și – o aleseseră ca însemn al propriilor aspirații într-un colț de lume situat la răscrucea poftelor avidelor imperii ale vremii.
Apoi, 15 Ianuarie, Ziua nașterii Poetului și, prin El, a înseși conștiinței noastre ca neam și ca țară, chiar la mijlocul a ceea ce, calendaristic, înseamnă iarnă.
În sfârșit, 24 Ianuarie, Ziua Germinării noastre Statale, răsărită print-o altă personalitate simbol, aceea a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Omul ivit din nicăierii gliei străbune, spre a întruchipa, condensând esențele politicii iubitoare de propriul popor și de propria țară.
Căci Cuza, ne-o spune Nicolae Iorga, uriașul istoric Cronicar al neamului românesc, ca și al altor neamuri(!), avea să devină cu adevărat mare, și prin aceasta incomod, depășind strâmtimea timpurilor sale, abia după ce poporul român , alegând – ul, l-a așezat pe tronul voievodal al istoriei României trecute și viitoare. Reînnodând astfel șirul domnitorilor pământeni care și-au așezat sufletul și credința chezășie pentru neatarnarea unei nații care, la porțile de Răsărit ale Europei, și-a asumat statutul de apărătoare a valorilor care se nășteau abia într – un Apus, creștin încă, de Bătrân Continent.
Evocându-l pe Domnitorul Unirii, cel care, în viziunea aceluiași Iorga, ar trebui să aibe statui în centrul tuturor așezărilor românești, de o parte și de alta a Milcovului, nu pot să omit magia unui eveniment petrecut la 1 ianuarie 1870. Nu în țară, ci undeva, lângă Viena, în stațiunea de la Dobling unde, aflat în surghiun după detronarea sa la 11 februarie 1866, Cuza își trăia, cu demnitate, suferința exilului.
Atunci, în acel început de an, la ușa sa au bătut colindătorii. Și nu unii oarecare, ci un grup de români aflați la studii în capitala imperială, condus de Mihai Eminescu, cel care avea să devină „românul absolut”, cum l a numit marele istoric literar George Călinescu.
Va fi fost, pentru că anumite momente astrale din viața națiilor nu pot fi cuprinse în conturul mărunt al cuvintelor, o clipă demnă de lumina legendei. Și , deschizând ușa colindătorilor, Domnitorul a primit, prin cea mai îndreptățită voce, semnul nemuririi sale. Căci, dincolo de tradiționalele orații ale Plugusorului, Poetul i-ar fi dăruit și textul uneia dintre cele mai frumoase urări făcute vreodată insesi țării, inspirată de chiar personalitatea voievodului Cuza. Este acea nestemată a liricii eminesciene, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Versurile datau din 1866, anul detronării Domnitorului, când adolescentul Eminescu participase, la Alba Iulia, la Adunarea Generală a asociației Astra, audiind o memorabilă cuvântare în care Andrei Șaguna, mitropolitul Ardealului, elogiase marea personalitate a Domnului Unirii.
Îmi vine în minte acest episod mai ales după ce, acum o zi, am avut ocazia să ascult o înregistrare în care minunatele versuri ale lui Eminescu din amintitul poem dedicat României erau magistral recitate de urmașul Domnitorului, domnul Bogdan Cuza, demn continuator al tradiției unei familii care face parte din istoria țării, invitat la Râmnicu Vâlcea pentru ceremonia de dezvelire a unei statui a ilustrului său strămoș.
Un eveniment demn de aprecierea și laudele noastre, prin care generația de astăzi a militarilor români șterge cumva din pata trădării de la 11 februarie 1866 când, cei care ar fi trebuit să-l protejeze pe Domnitor, gărzile, s-au aflat printre principalii autori ai actului detronării sale.
Închei, revenind în evocarea acestui moment nelumimos al trecutului la cuvintele lui Iorga, de la aniversarea a 80 de ani de la Unire, la 24 ianuarie 1939 :„Generații întregi n-au abandonat o luptă surdă și dârză pentru că soarta noastră a atârnat pentru totdeauna de nesfârșita noastră răbdare. Toate nedreptățile și toate asupririle n-au putut stirbi această răbdare. Poporul nostru știe să rabde, dar rabdă însemnând pe raboj și plătind la vreme, pentru că noi suntem foarte buni platnici…”












Leave a Reply