Se face ziuă, la Baia de Criș, deși e încă devreme, în această dimineață de mijloc de iulie. La orizont, spre răsărit, dincolo de dealurile dinspre Bulzești, soarele, încă invizibil, desenează, cu o linie roșie conturul întunecat al Muntelui Găina. E modul în care el anunță locuitorilor acestor meleaguri ale Țării Zarandului că urmează încă o o zi. O zi toridă, probabil, în această vară neobișnuită, alternând perioadele de veritabil climat tropical, cu interludii de exagerată răcoare, care îi obligă pe cei mai friguroși să-și caute deja îmbrăcămintea de iarnă.
De prisos să spun, cred, că, în decupajul ce separă cele două fețe atât de diferite ale aceluiași anotimp, natura nu a trasat niciun fel de linie roșie, alta decât cea pe care am evocat – o în primele rânduri. Natura, nu și oamenii! Pentru că aceștia așează între ei, pe pământ, atâtea linii roșii, linii roșii ale incompatibilităților declarate eterne, încât ce mai contează încă una, desenată pe cer și supusă, știm cu toții, legilor, într – adevăr nemuritoare, ale mișcării universale a astrelor!
Dar cum toate au un început, un rost al lor, însemnat cu tâlc în cronologia fără sfârșit – oare? – a istoriei speciei noastre, și linia roșie își are începutul său. Un început consemnat, lucru mai rar la cele omenești , cu un loc, o dată și o relatare, aproape în timp real, într – unul dintre cele mai citite, atunci ca și acum, dintre marile cotidiane ale lumii, londonezul „Times”. Nu într – o notiță anonimă, ci într – un text asumat, sub semnătura unuia dintre principalii colaboratori ai prestigioasei publicații, corespondentul de război William H. Russel.
Era, asadar, pe la mijloc de secol al XIX – lea. Undeva, în răsăritul Europei, Imperiul Otoman, până nu demult atotputernic, începuse a-și arăta slăbiciuni care nu puteau să nu dea idei unor vecini hrăpareți, precum imperiile Romanovilor de la Sankt Petersburg și ale Habsburgilor de la Viena. Mai ales conducătorul celui dintâi, țarul Nicolae I, scotea că a sosit momentul potrivit pentru îndeplinirea destinului Rusiei, descris prin testamentul, apocrif, ce-i drept, al lui Petru cel Mare : transformarea Mării Negre într-un lac rusesc, ca prima etapă, obligatorie, a deschiderii drumului către Mediterana și, implicit, către ” frații slavi” din sud.
Evident, o extindere a hegemoniei puternicului rival din Răsărit asupra unui teritoriu controlat până atunci de Turcia nu convenea marilor puteri ale apusului Europei, în special Marii Britanii și Franței, care își vedeau amenințate interesele economice și politice la porțile orientale ale continentului. Așa încât, îndată ce Rusia a declanșat, în martie 1853, ceea ce avea să se numească ” Războiul Crimeii”, încercând să ia în stăpânire peninsula de la Marea Neagră din mâinile turcilor, în sprijinul acestora au intervenit corpuri expediționare britanice, franceze și piemonteze. ( Prezența acestora din urmă se explică prin oportunitatea pe care o vedeau italienii în a obține sprijinul marilor puteri europene pentru unificarea Italiei, ceea ce avea să se și întâmple).
Între multele bătălii purtate, înainte ca războiul să se încheie cu înfrângerea Rusiei, consfjnțită prin Tratatul de la Paris ( 1856), una are o importanță deosebită din perspectiva temei anunțate în titlu. Este cea din 25 octombrie 1854, de la Balaklava, localitate existentă și astăzi, la doar câțiva kilometri de Sevastopol, capitala zonei. Ei bine, la Balaklava, câteva sute de militari britanici din gărzile scoțiene, echipați în roșu, dispuși în doar două linii, pentru a acoperi un front cât mai larg, în loc de patru, cum cereau manualele de război, au reușit să reziste eroic asaltului unui corp mult mai numeros de cavalerie rusă. Relatând desfășurarea luptei, Russel a notat în ziar că : „Între cavaleria rusă și tabăra Balaklava nu exista decât o linie roșie subțire din care ieșeau țepi de oțel.”
Imaginea acelei linii roșii de eroi, de netrecut, inflexibilă în fața superiorității numerice a inamicului, flatantă pentru mândria britanicilor, avea să se încetățenească rapid în limbajul epocii, mai ales după ce Rudyard Kipling, una dintre vocile de referință ale literaturii engleze, avea să o imortalizezeze într – unul din poemele sale, „Tommy”.
Cum astăzi autorul ” Cărților Junglei” este pus la index pentru că, în scrierile sale, va fi făcut elogiul imperialismului colonial, poemul „Pavara omului alb” fiind exemplar în acest sens, cred că ne putem pune serios întrebarea dacă folosirea sintagmei linia roșie, de el elogiată, nu plasează pe utilizatorii săi în situația de a fi încălcat legea?!
Nu de alta, dar, cel puțin în spațiul nostru public, avem destule exemple. O recentă, exemplară luare de poziție a academicianului Ioan Aurel Pop, până nu demult președintele Academiei Române, privind cazul refuzului ridicării unei statui a poetului Octavian Goga, la Iași, este elocventă privind realitatea problemei interpretării abuzive a istoriei.
În mod sigur și în asemenea situații, mai ales în asemenea situații, care fragilizează drepturile existenței unei națiuni, oricare ar fi aceasta, în contextul identitar în care a creat-o istoria, ar trebui să fie încadrate între niște linii roșii.
Inflexibilitatea unor jaloane, trăinicia unor principii, că tot milităm pentru o dezvoltare durabilă, simbolismul elevat al unor expresii, linia roșie, de pildă, au la origine nu doar cromatismul întâmplător al unor uniforme, ci esența elementului vitalității absolute, sângele!
Recurgerea la ele, evocarea lor, ar trebui, așadar, supuse discernământului în masura evitării unei inflații care, ca orice inflație, erodează rezervele de emoție și implicare. Depășirea frontierei, uneori atât de înguste, subțirea linie roșie, nu-i așa, dintre uz și abuz, poate transforma medicamentul salvator într-o otravă letală. Lucru valabil și în politică, nu doar în medicină unde, cu vreo cinci sute de ani în urmă, ne învăța un ” oarecare” nemuritor Paracelsus, într – una din lecțiile sale valabile câtă vreme vom exista în univers : „Totul este otravă, nimic neveninos. Doar doza face ca otrava să nu-și facă efectul.”
Leave a Reply