În perioada pe care o străbatem, îmbarcați pe marele velier de croazieră numit „Pământ”, se consumă unul dintre cele mai stranii episoade ale întortocheatei istorii a speciei noastre: progresăm în cunoașterea realității, dar plonjăm simultan într-o nouă formă de ignoranță care ne face incapabili să conștientizăm amenințările care ne înconjoară.
Orbiti de strălucirea propriilor succese, care ne proiectează mintea într-un viitor situat la mii de ani lumină, nu mai vedem capcanele zilei de mâine, gata să ne înghită pașii aici, în imediata vecinătate a Paradisului defrișat cu securea orgoliilor noastre. Eliberați, grație mașinilor, între care ultima invenție poartă numele sfidător de inteligență artificială, de multe dintre obositoarele noastre sarcini domestice, iată – ne „eliberați” și de însăși rațiunea de a fi a speciei noastre, libertatea de a gândi!
Golit de acea moleculă identitară a omenescului primită prin actul creației, ADN-ul nostru se răsucește într-o spirală fără sfârșit, în căutarea unui început care pare uitat pentru totdeauna.
Vechiul echilibru odată rupt, fibrele de sticlă prin care cunoașterea urca în căutarea zenitului minții noastre, secționate fiind, rătăcindu-ne gândurile spre orizonturi sterpe, truda rădăcinilor se pierde fără folos. Și roadele se ofilesc și mor înainte chiar ca florile să – și deschidă ispitele de culoare ale petalelor, amăgind cu umbra unui parfum inexistent zborul unor rătăcite albine.
Cuprinși de frenezia creșterii, a progresului, a devenirii, care ar fi trebuit să se încheie cu apoteoticul triumf, iertat fie-mi pleonasmul, al cuceritorului, oamenii de astăzi constată că mult doritul premiu nu este altceva decât certitudinea Impasului. Nu acel Impasse Ronsin nr 11 din Paris, în care avea să – și împlinească destinul genialul nostru Brâncuși ( când spun „al nostru”, ne am în vedere pe noi, românii, dar și pe noi, locuitorii ” Planetei Albastre”), ci impasul -fundătura, locul în care omenirea își consumă o amânată agonie. O agonie, altminteri previzibilă, din clipa în care ne-am lăsat cuprinși de acea lene ancestrală, Eminescu îi spunea „dorul de nemuncă”, căreia i-am oferit liber acces la rezervoarele de timp, oricum limitate, ale existenței noastre.
În minte cu iluzia libertății de a fi noi înșine, am încercat o evadare din universul în care ne așezaseră Dumnezeu și Istoria. Eșecul a fost total și astăzi copiii și adolescenții de mai pretutindeni îi resimt cei dintâi consecințele, descoperindu-se într-o stare de neapartenență, izolați și fără ajutor, pândiți de depresii și anxietății, cu sentimentul de a fi NIMENI, ni-l amintim pe Ulise în peștera lui Polifem, venind din NICIUNDE și mergând spre NICĂIERI.
ȘI aceasta, paradoxal, tocmai într o lume și într o vreme în care fiecare individ trăiește sub atenta, neîntreruptă supraveghere a Marelui Ochi, acela imaginat de Orwell în vizionarul său ” 1984 „, și pe care ” progresele” tehnologiei moderne l-au adus în cotidiana realitate.
Trăim, nepăsători entuziaști, în anticamera ignoranței celei noi, în care inteligența artificială, I. A., cenușie maree, ne acaparează nu doar mintea, ci și sufletul, pe măsură ce îi clamăm reușitele.
Recent, mass-media și rețelele sociale i-au comentat rezolvarea unei probleme formulate în 1939 de un matematician german. Nu intru în detalii. Ca întotdeauna, opiniile s-au împărțit între extazul unora și îngrijorarea altora, cam tot așa cum se întâmplase în 1997 când un program de calculator, Deep Blue, reușise să-l învingă pe Garry Kasparov, campionul de șah en-titre al lumii.
Trendul de creștere în materie de cunoaștere, progresul asadar, mai ales sub aspect tehnologic, se păstrează și, odată cu el, și divizarea modului în care omenirea interpretează propria-i evoluție. Și pe drept cuvânt, căci „marele salt înainte”, ca să folosesc o deviză politică din veacul trecut, sub semnul căreia una dintre marile puteri economice ale lumii de astăzi își dezvoltase reformele, a adus oare și mai puțină suferință, mai puțină nedreptate, mai multă egalitate și mai mult adevăr?!
Vom prinde oare, întrebarea privește, desigur, doar generația mea, a celor trecuți de 80 de ani, căci cei mai tineri vor trăi cu siguranță momentul în care Inteligenta Artificială va demonstra, cu solide argumente științifice, și existența lui Dumnezeu. Dar asta ne va aduce oare mai aproape de Creatorul nostru?
Am serioase motive să fiu sceptic. Omul, acel ” homo sapiens” al primelor ere, încrezătorul, cel ce-și inălțase privirea spre Cer cu speranța că, într o bună zi, își va putea încărca speranțele în lada de zestre a Carului Mare, n-a devenit mai mult decât un anodin „homo oeconomicus”, pe care absența visurilor îl face să – și caute sensul existenței în strâmtorarea unui univers ridicat pe muntele meschinăriei.
Rezultatul? Un „om nou”, smuls în afara lutului din care a fost creat de o forță centrifugă ce-i fixează sufletul în chenarul unui ecran, cu viața redusă la realitatea efemeră a unei imagini a cărei claritate depinde de mulțimea și densitatea pixelilor care o compun.
Omul visase odinioară la un mecanism al mișcării fără sfârșit, un perpetuum mobile, alimentat doar de picătura de energie a impulsului inițial. Omul de astăzi e pe cale să descopere fericirea fără limite a ignoranței, perpetua ignorantia, împlinirea supremă a infatuării sale.
Leave a Reply