E dimineață. O dimineață de octombrie, ezitantă între a-și asuma statutul de prefață încercănată a toamnei intrată în drepturi sau de agreabilă prelungire a unei veri care nu și-a consumat până la capăt rezervele de căldură și de libertate, desigur, în sensul acelor zile de vacanță în care nu avem a da socoteală pentru orele de non far niente când, uitați pe o plajă pustie, la capătul nopții, stăm tolăniți pe nisip în așteptarea unui întârziat răsărit de soare.
Cu un gest, mai degrabă reflex, scot din sertarul biroului un teanc de file ușor îngălbenite, însemnări din vremea studenției – 60 de ani de atunci – surprinzătoare acum prin scrisul lor îngrijit, caligrafiic aproape.
Pe unele, nu pe toate, la colțul din stânga stau înscrise zile și ani și așa, ordonate cum sunt, par niște soldați ai unui detașament de gardă, pregătiți să-și întâmpine comandantul pentru raport.
Le recitesc pe rând, fără grabă, cu emoția acrobatului la trapez care se pregătește pentru un salt mortal. Un salt pe deasupra propriului trecut, de astă dată fără plasă sau alte măsuri de siguranță, pentru că timpul le-a ros pe toate și nimic nu mă mai poate proteja de va fi să cad cu iuțeala unei iluzii.
De jos, din mine însumi, mă privesc spectatorii, adică tot eu, multiplicat în sutele de ipostaze care mi-au sculptat de-a lungul vremii personalitatea, tăind aici, umplând dincoace , într-o lucrare nesfârșită căreia abia- abia i se întrevede capătul.
Este un exercițiu pe care memoria îl execută cu voluptatea unui pianist reluând, de mii de ori, aceleași game în căutarea sunetului perfect, hărăzit doar unor puțini, speciali, desăvârșiți aleși.
Altminteri, trăiesc înapoierea în timp prin lectura notițelor de odinioară cu sentimentul reîntoarcerii în timpuri în care inteligența nu apucase a deveni AI, artificială adică, era încă omenească și-și tezauriza rezultatele strădaniilor sale, înmiite uneori prin dărnicia lui Dumnezeu, pe paginile grupate în cărțile ce populau rafturile bibliotecilor.
Un asemenea loc îl frecventam în Bucureștii studenției mele- anii 60 – și el se numea Biblioteca Centrală Universitară (BCU). Numele există și astăzi, cu adaosul Fundația Carol I, întregind astfel denumirea sa de dinainte de 1947.
Sediul arată diferit, ca și stocul de carte și publicații aflat în depozite și rafturi, în mare parte schimbate, după ce, în vâltoarea evenimentelor, în decembrie 1989, au avut de suportat efectele salvelor de tun (nu de salut!) și ale tirurilor de mitralieră.
Și după atâția ani, la o judecată corectă, e greu de spus dacă atunci obuzele și gloanțele erau în căutarea unor “teroriști” care n-au fost identificați niciodată, sau “vânatul” îl reprezentau chiar cărțile, unele dintre ele, de ucis pentru gândirea subversivă pe care ar fi cuprins-o. Sau pentru comportamentul autorilor lor, în momente sensibile ale istoriei noastre în al 20- lea secol.
Îmi făcusem acolo un prieten – istoricul literar, dramaturgul -poet Stelian Metzulescu (1917 – 1973), descendent al unei vechi familii de boieri olteni, care-și câștigase notorietatea în 1936 cu studiul său “Literele în țara Banilor”.
Era custodele așa numitului “fond special”, al publicațiilor ce nu puteau fi consultate decât pe baza unei aprobări explicite și nominale.
Prin el aveam acces la acea literatură “interzisă” în acei ani ,care cuprindea mare parte din opera lui Blaga, publicistica lui Eminescu, poezia unor Radu Gyr, Aron Cotruș, Nichifor Crainic ș.a.m.d.
Consultând recent conținutul „Fondului Metzulescu”, donat Arhivelor Naționale după moartea autorului aveam să găsesc între titluri și o piesă istorică în 12 tablouri – „Vulturul Negru”, având ca subiect întemeierea Țării Românești, în documentarea căreia mai vârstnicul meu prieten a apelat și la cunoștințele mele.
Ceea ce rămâne important este că în acei ani citeam (și probabil acumulam) enorm, lecturile, eclectice, având ca temei mai degrabă intuiția, decât un plan sistematic.
Căile de acces, în ordine, le asigurau italiana, franceza, spaniola și portugheza, limbi care îmi deveniseră familiare din primul an de studenție.
Și, ca sistem de învățare, traduceam, exclusiv pentru bucuria sufletului meu, lucrări care mi se păreau esențiale – din Kierkegaard (“Jurnalul unui seducător” – din versiunea portugheză) din Nietzsche („Vesela știință” – din franceză) din Unamuno („Viața lui Don Quijote…” – din spaniolă)
Dar cel mai mult din poezia braziliană în care mi s-a părut a fi găsit și cea mai frumoasă definire a perioadei în care mi-am consumat viața:
“În istoria timpului a fost o pauză, despre care se vorbește încă în stele”.
A spus-o Vicente de Carvalho, prin 1920, și-a spus-o bine!
Leave a Reply