Vineri, pe când mă pregăteam sa-mi redactez obisnuitul, de acum, episod al „gândurilor pentru acasă” și mă oprisem la evocarea unor momente privind prezenta Japoniei în spațiul românesc, primesc un apel telefonic.
Mă sună Mircea Podașcă, vechi coleg și prieten. Aflase că urma să plec peste câteva zile în Elveția și, știind că acolo locuiește una dintre fostele noastre colege, Ioana Breazu (Nina), mă întreabă dacă n-aș fi dispus să- i duc câteva fotografii, semne ale anilor adolescenței noastre pe băncile liceului „Anastasescu” (pe atunci „Tudor Vladimirescu”) din Roșiorii de Vede.
Pentru cititorii de astăzi care s-ar putea să nu-l cunoască, trebuie să spun că Mircea Podașcă, stabilit de mai multă vreme la București, este „arhivarul” sentimental, și nu numai sentimental, al promoției 1961, păstrătorul unei generoase colecții de dovezi imagistice ale anilor nostri de liceeni zburdalnici. El este, de altfel, singurul dintre noi care nu a ratat nici una dintre reîntâlnirile, peste vreme, ale promoției.
Pentru mine reprezintă chiar ceva mai mult, mult mai mult, căci, am fost colegi încă de la începuturile noastre de elevi, din clasa I-a a Școlii primare de băieți nr 1 din Roșiorii de Vede. Clădirea școlii a dispărut de mai multă vreme, ca și Palatul Albina, în apropierea căruia era amplasată. El este și singurul supraviețuitor astăzi dintre colegii de odinioară, cei care, cu ghiozdanele de carton ale vremii, ne-am început cunoașterea literelor sub îndrumarea iubitului nostru învățător, domnul Traian Velea.
Așa că, evocându-l aici, mă evoc deopotrivă și pe mine, acel băiat blond și subțirel care, țopăind pe trotuarul, pe atunci neasfaltat al străzii Mărăști, mă îndreptăm în fiecare dimineață spre școală.
În drum, trebuia să trec pe lângă piață, sigur mai îmbelșugată decât astăzi, cu bucățelele de unt așteptându-și cumpărătorii, aliniate, la umbră sau la soare, pe frunze de viță-de-vie, lângă zarzavaturile de toate soiurile. Printre ele mă grăbeam să ajung în curtea școlii, o curte retezată, undeva, în spate, de gardul cu șipcile înegrite de vânturi și de ploi, care ne separau pe noi, băieții, de clădirea unde învățau fetele.
Într-adevăr, în acel acum îndepărtat an 1950-ce repede au trecut trei sferturi de veac-învățământul primar era unul segregat pentru băieți și fete, cel puțin în orașul nostru.
Domnisoarele, cu uniformele lor pepite, cu părul prins cu bentițe albe, cu numărul matricol cusut pe mâneca bluzei, vor intra în viata noastră școlară ceva mai târziu, la gimnaziu și, pentru mulți dintre noi, în viata noastră sentimentală, încă și mai târziu, la liceu.
Deocamdată, ele se anunțau deja ca premise ale unei concurențe sporite în câștigarea aprecierilor viitorilor noștri profesori. În ceea ce o privește pe Ioana, ea avea să-și câștige rapid statutul de candidată îndreptățită printre premianți, statut pe care și-l va confirma cu brio când, după terminarea liceului și a studiilor universitare, își va construi o prestigioasă carieră în învățământul superior. O carieră pe care și-a încheiat-o din poziția de profesor universitar la Institutul Politehnic din Geneva – Elveția.
Plecată așadar din tară, aveam s-o reîntâlnesc după decenii, întâi imediat după decembrie 1989, când revenise pentru o vizită în România și, mai de curând, în urma cu trei ani în elegantul oraș de pe malul Lacului Leman.
O voi face și peste câteva zile pentru a-i înmâna cele câteva fotografii, amintiri din anii de liceu, primite de la colegul nostru.
Altminteri, „mandatul” pentru misiunea de o lună de zile pe care mi-am asumat-o în Țara Cantoanelor, dincolo de bucuria întăririi poziției de bunic pe lângă cei doi foarte juni nepoței româno-italo-helveti, prevede și o deplasare până la Lausanne.
Acolo funcționează una dintre cele mai importante instituții universitare europene, Institutul Federal Elvețian de Tehnologie.
Decan al acestei prestigioase instituții, clasificată a 10-a din lume pentru performanțele sale științifice în sectoare dintre cele mai rafinate ale fizicii, este un alt roșiorean, profesorul universitar Andrei Mihai Ionescu, personalitate cu care am convenit deja asupra unui dialog. Despre care voi scrie, desigur, la una dintre viitoarele noastre întâlniri epistolare.
Leave a Reply