Luni, 24 noiembrie 2025, profesorul Iulian Buzu ne-a chemat pe noi, foștii săi elevi, la o ultimă oră de fizică, o lecție de optică, la care am răspuns atâția câți am încăput în capela Bisericii Sf. Ioan din Roșiorii de Vede. A ales ca temă lumina, vectorul vital fără de care existenta terestră, nu doar a speciei noastre, ci a tot ce înseamnă ființă, ar fi cu neputință. Și, ca întotdeauna, atent la orice detaliu care ar putea deranja susținerea experimentală a demonstrației teoretice, profesorul nostru a reușit să convingă Soarele, sursă primară de lumină și energie aici pe Terra, să fie prezent, în toată stralucirea sa, la ceasul amiezii, în mijlocul unui cer de un azur profund și transparent până la marginile împărăției sale fără de sfârșit.
Imobile, buzele profesorului Buzu n-au schițat altă mișcare decât aceea sugerată de o rază de soare care, căutandu-și cale pe ușa întredeschisă, le atingea în răstimpuri.
Și totuși, fiecare dintre noi auzeam explicațiile, parcă mai limpede decât oricând, înțelegând, fiind vorba de lumină, că, dincolo de sori și stele, există o sursă mai puternică și mai durabilă care naște lumina și stelele însele, trimițându-le să colinde Universul. Și această originară, atotputernică și nepieritoare Sursă de lumină și energie este sufletul unor oameni speciali, anume aleși, precum profesorul Buzu, care decid, prin proprie voință, să trăiască spre a împărtăși cu cei de aproape din harul cu care au fost dăruiți de Dumnezeu. Un har pe care educația, viața nu l-au micșorat ci, dimpotrivă, l-au sporit continuu. Asemeni flăcării pe care, dacă este suficient de puternică, dușmănia vânturilor nu o stinge, ci o ațâță!
Așa, în sufletul profesorului Buzu, focul, domesticit odinioară de Prometeu, infinitesimalele cioburi de lumină colorate adunate în albul din cristalul prismei, au găsit mediul potrivit spre a deveni cunoaștere și a se întoarce către ceilalți. Nu oricum, ci ca particule de viață, de viață întreagă și adevărată, acea viață pe care creatorii Renașterii o denumeau cu un singur cuvânt : Omenesc. Un omenesc plenar, în care bucuria și suferința, hohotul de râs și plânsul amar, albul împlinit al luminii și negrul totalei sale absențe, ca să rămânem în cadrul lecției de astăzi, se îmbrățișează până la contopire.
Așa va fi fost și viața aceluia pe care l-am descoperit (redescoperit) în ipostaze mai puțin sau deloc cunoscute nouă, grație cărții prietenei sale din copilărie, doamna Marga-Rita Popeli Tatu, carte („Meandrele unui destin-Viraje”) pe care am mai evocat-o aici.
Acum însă, la finalul unei lecții de fizică, și, deopotrivă, de viață, noi, ucenicii, nu neapărat în specialitate ai profesorului Iulian Buzu, cred că putem să ne reunim rugjle pentru a înlesni urcarea, pe coloane de lumină ale sufletului celui care ne-a fost dascăl, către Porțile dincolo de care îl așteaptă cei dragi mai înainte plecați: Părintele Teodor, preot și tată, Antonina, mama, Magdalena, soția iubită, Veronica, nestemata cu ochii de cer, toate celelalte rude dăruite de Dumnezeu și prietenii câștigați sub semnul loialitatii și al luminii. Aceiași lumină care, cu inegalabila-i iuțeală, devorează spațiile și timpul, spre a ne hrăni iluzia că suntem contemporani cu Istoria.
Contopind, într-o fărâmă de clipă, trecătoarele noastre existențe spre a le îmbrăca în hainele de nuntă ale nesfârșitului. Chiar dacă drumul veșniciei nu se tocește cu pulberea unei vieți.
În ceea ce îl privește, profesorul nostru drag, Iulian Buzu, se uita la noi cu aceiași ochi înțelegători și blânzi, îmbiindu-ne să ne împărtășim din pâinea vie a științei și a luminii sale.
Leave a Reply