Teleorman… Locul unde pădurea cea fără de sfârșit, pădurea nebună, Deliormanul, ridica odinioară un hotar vertical, puternic, impenetrabil și tânăr, în ciuda veșniciei sale, strajuind cu vrednicie nesfârșite ogoare pe care grâul – emblema străvechimii noastre-înalt cât trestia și în spic cât vrabia, se lasă unduit, în valurile inserarii, ca o mare de aur.
Un rod bogat, crescut de veacuri pe spinarea unei temelii nemuritoare, pământul, acel pământ de pus pe pâine, unic în lume, pământul în ale cărui generoase pântece au germinat, pentru a răsări în rastimpuri, semințele unui miracol. Un miracol menit să se împlinească prin florile și fructele metaforei, dând astfel o altfel de roadă, spre a spori, cu luminile sale, corola de minuni a lumii, spre a-l parafraza, contrazicandu-l cumva, pe marele Lucian Blaga.
Pe stăpânii acestui spiriduș al spiritului, capabil sa elibereze în om bucuria pe care vor fi trăit o cândva năierii din Argos sau corăbierii lui Columb, rătăciți în furtună, adunând toată licărirea speranței în strigatul izbavitor „Pământ”!, ni i – a dăruit, în vreme, ținutul roditor al Teleormanului, prin marii săi scriitori.
Numitu – s-au ei Gala Galaction, ce dulce sună cuvântul sfânt al Bibliei în talmăcirea sa, Zaharia Stancu, cel al radăcinilor amare ale trăirii și ale neuitatorului Darie, Marin Preda, creatorul, prin Moromete, al țăranului nostru absolut, spun numai țăran, căci românul absolut a fost și rămâne Eminescu. Și acum, în timpurile pe care le trăim, Ștefan Mitroi, cel necontenit mirat întru iubire, prin care satul romănesc, cel teleormănean cu osebire, continuă să-și trăiască veșnicia.
În urmă cu o săptămână, la Alexandria, capitala acestui paradoxal Teleorman, județul României în care indicatorii bogăției statistice sunt complet infirmati, răsturnati, de cei ai bogăției sufletului, autoritățile locului, prin președintele Consiliului Județean, dl. Adrian Gâdea, au împlinit inspirata decizie a Ministerului Culturii de a oferi romancierului, poetului și publicistului Ștefan Mitroi o distincție, în semn de recunoștință pentru întreaga activitate.
O recunoștință mai mult decât datorată unui scriitor prin care Teleormanul anului 2025 își păstrează, în plan literar și, aș spune, chiar identitar, strălucirea trecutelor decenii. Sporind-o chiar, prin plusul de originalitate dat de cultivarea filonului de autenticitate, în limbă și spirit, propriu doar marii literaturi românești.
Despre scrierile lui Ștefan Mitroi, cele de poezie, dar mai ales cele de proză, se poate scrie mult (și mai consistent decât permite statutul unei casete precum aceasta). După cum, iarăși, cred că ar merita o aplecare specială și asupra scriiturii gazetarului Ștefan Mitroi care, consecvent cu sine si conștient de puterea evocatoare a Cuvântului, tratează subiectele jurnalistice, efemere prin însăși condiția lor, cu aceeași seriozitate cu care abordează temele literare.
Pot, privind acest ultim aspect, depune o mărturie calificată ca secund al său la cele două publicații cotidiene, „Azi” și „Dimineața”, pe care le-a condus în calitate de căpitan, a se citi redactor_sef, pe apele învolburate și deseori tulburi ale presei românesti de după decembrie 1989.
Dar nu despre scriitorul, născut iar nu făcut, Ștefan Mitroi, mi-am propus să notez aceste câteva rânduri, ci despre Omul, cu același nume, cel care a văzut lumina zilei într o noapte de Înviere, după propria – i mărturie, dintr-o emisiune radio din 5 mai 2017, la aniversarea nașterii sale.. Cum inspirat și sugestiv spunea în emisiune, a văzut astfel lumina tuturor zilelor întâmplate pe Pământ!
Cu acest citat, cred că am justificat deja afirmatia că Ștefan Mitroi este, înainte de toate , un dresor al ideilor care, prin cuvintele așezate pe esichierul vieții, desenează imagini pe cât de insolite, pe atât de adevărate.
Și, pentru a încheia în acest spirit aceasta prezentare a celui care, copil fiind, avea ca jucărie stelele Carului Mare și care consideră că, în perioada tinereții, fiecare an împlinit este un an care ne împlinește el pe noi si nu noi pe el, am să citez o evocare pe care o face casei părintești din satul natal. Este casa, în care deseori, la masă, se așeza ploaia, și, mai rar, însuși Dumnezeu.
Acel Dumnezeu care noaptea venea să doarmă în toate casele satului și care într-o noapte geroasă, ii smulge o interogație de absolută puritate:„I-aș fi zis tatei să -l cheme înăuntru, lângă sobă. Cum să-l lași taman pe Dumnezeu în frig”?
Leave a Reply