Pe profesorul (de română și franceză) și scriitorul (poezie și proză) Cornel Basarabescu nu-l cunoșteam. Mai bine zis, nu-l cunoașteam altfel decât ca pe un nume.
Un lucru neașteptat, ciudat chiar, câtă vreme profesasem, cel puțin șase ani, în aceeași perioadă, în același oraș (nu mare) și în aceeași specialitate.
Și totuși, deși Roșiorii de Vede nu erau la acea vreme (anii ‘70 ai secolului trecut) vreo prea populată aglomerație urbană, altfel, poate, decât istoric și sentimental, pentru mine și pentru alții ca mine, Întâmplarea, Marele Regizor al Destinului, nu ne adusese niciodată împreună, într-un același loc.
A făcut-o abia acum două săptămâni, la Alexandria, la un eveniment memorabil unde participasem amândoi: conferirea titlului de Cetățean de Onoare al județului Teleorman lui Nicolae Noica, directorul Bibliotecii Academiei Române, și lui Alexandru Preda, fiul marelui romancier, el însuși un excelent slujitor al culturii românești.
Ceremonia era dublată de aceea a decernării premiilor anuale ”Marin Preda”, o cinstire devenită tradițională a memoriei autorului ”Moromeților”.
Eu urma să rostesc un laudatio pentru academicianul Noica, fostul meu coleg de liceu la Roșiorii de Vede, Cornel Basarabescu să-și primească premiul pentru ultimul său volum de poezie, ”O zi din viața lui Gregor Samsa”.
Deși era pentru prima oară când ne aflam față în față, întâlnirea a decurs precum revederea între vechi cunoștințe, după o despărțire de doar câteva zile.
Dialogul nu a durat decât câteva minute, în acele momente de pauză când, după terminarea ceremoniei oficiale, ne pregăteam să mergem la masă, undeva, într-un restaurant pitoresc de la marginea municipiului capitală a județului Teleorman.
I-am spus, pe tonul cel mai firesc, că, multă vreme, crezusem că el este autorul unui mini-roman, ”Câmpia”, pe care îl citisem cu decenii în urmă, pe când eram încă profesor la Roșiorii de Vede. Între timp, aflasem că autorul căutatei cărți nu era el, ci un alt profesor, de engleză, Ion Scurtulescu.
Dar ”Câmpia” mă obseda, pentru că în ea se regăseau, ca personaje, majoritatea cu numele lor reale, oameni pe care-i cunoscusem și alături de care lucrasem de-a lungul vremii: cadre didactice, autorități ale orașului, lucrători la Casa de Cultură din localitate etc. Chiar liceul pe care îl absolvisem, ”Colegiul Anastasescu” de astăzi, era acolo, în acea carte, închis în chenarul unei metafore pe care încă o mai am în minte: ”Orășelul era tot parcă plin de fum albastru. Îndărătul nuielilor grădinii, mândra lor școală stătea ca într-un cuibar”. Grădina era Grădina Publică, atunci, probabil și astăzi, principala atracție turistică și gastronomică a locului.
Și acum, iată-ne în pavilionul B2 al spațiului expozițional din apropierea Casei Presei din București, așezați la o masă, într-un 29 mai destul de călduț după atâtea zile de ploi, cu câte un pahar de apă (plată) în față. Totuși, vârsta… Domnul Basarabescu, venit la Târgul de carte să-și mai cumpere câteva titluri noi, căci a rămas un împătimit al lecturilor de calitate, iar eu să-mi primesc mult-dorita ”Câmpia”. Îmi oferă volumul, dar, spre plăcuta mea surpriză, îi adaugă și una dintre recentele sale scrieri, o frumoasă carte de memorii, ”Student în perioada de dezgheț a comunismului – 1966-1971”. Am răsfoit-o atunci, pe loc, pe când continuam să vorbim despre banalitățile momentului, cu proaspetele alegeri prezidențiale și toate acele lucruri mărunte de fiece zi, care populează interesul unor pensionari cumsecade. Dar simțeam deja suflul emoției generate de cele pe care le întrezărisem între firele frumosului volum cu coperți albastre pe care îl aveam în față și ardeam de nerăbdare să aflu mai mult.
Intuiam că era acolo tinerețea mea, partea ei cea mai frumoasă, între 18 și 30 de ani! Și asta fără ca eu, ca personaj, să fiu amintit undeva. Și aveam să constat în curând, citind-o pe îndelete acasă, că nu mă înșelam, că mă aflam în fața unei cărți-elixir, în care fiecare rând, fiecare filă, șterge câte un rid, alungă o durere, usucă o lacrimă, însuflețește un zâmbet.
Pentru mine și, foarte probabil, pentru zecile de personaje ascunse între cutele paginilor – aproape toate îmi sunt cunoscute, bine cunoscute, de la foștii profesori la foștii elevi, colegi, prieteni, mulți buni și foarte buni prieteni – ”Student în perioada de dezgheț a comunismului – 1966-1971” reprezintă acea fermecată platformă de pe care saltul înapoi în timp devine posibil. O trambulină elastică de pe care zborul care abolește anii, făcându-te să îți asumi riscurile saltului fără plasă de siguranță, este posibil.
Dincolo de personaje, locurile care capătă viață se animă și se redesenează în contururile de odinioară, pentru a participa și potența procesul de instantee întinerire…
Clădirea Universității Bucureștene, cu Facultatea de Filologie și cu al său celebru Amfiteatru ”Odobescu”, în care s-au petrecut atâtea memorabile evenimente descrise în carte, cărora amintirile mele le adaugă altele și altele, din cei câțiva ani în plus care despart, cronologic, promoția mea de cea a lui Cornel Basarabescu…
Căminul ”Carpați”, cu ferestrele camerei dinspre strada Edgar Quinet, de unde, seară de seară, o frumoasă necunoscută ne întreținea imaginația cu scene de striptease la umbra unei perdele, trimițând cu gândul la poveștile din ”1001 și nopți”…
Cantina Victoria, devenită între timp un căutat restaurant zahana – oare o mai fi și acum? Voi vedea mâine! – ascunzându-și aromele îmbietoare în subteranele pasajului dintre animata Calea Victoriei și, mai sobra, strada Academiei…
Și așa mai departe…
Liceele din Roșiorii de Vede, iarăși profesorii, colegii, prietenii…
Cei de odinioară, cei de acum, cei de totodeauna!
Pentru toate acestea, ca final de rubrică, azi, nu pot spune decât:
Îți mulțumesc, Cornel Basarabescu!
Leave a Reply