„Nimic mai durabil decât provizoratul”. Iată o zicere cu valoare aforistică, existentă la aproape toate popoarele lumii și rostită în mai mai toate graiurile pământului. Anonimă astăzi, așa cum stă bine oricărui proverb pentru care validarea timpului contează mai mult decât notorietatea vreunui autor, ea se află, totuși, în situația, rară și fericită, de a putea fi scoasă din nobilul anonimat al „cuvintelor din popor”, spre a-i fi a alăturat numele cuiva care a folosit – o întâia oară.
Asta a devenit posibil mai ușor astăzi, când transcrierea în format digital a tezaurului bibliotecilor lumii, dublată de generozitatea AI permite accesarea, gratuită încă, a acestor comori.
În aceste condiții am pornit în căutarea „părinților” unui proverb atât de potrivit descrierii lumii zilelor noastre, încât un mare gânditor economic contemporan nouă, americanul Milton Friedman, laureatul Nobel din 1976, nu ezita să – l transpună ca leit-motiv al politicii economice a statelor, atunci când afirmă că : „Nimic mai durabil decât un program guvernamental temporar”.
Cu aceste premize, am pornit în căutarea obârșiilor citatului proverb, alegând ca punct de start limba franceză, „patria” aforismului, prin Chamford și La Rochefoucauld, ca să – l parafrazez pe Nichita Stănescu atunci când descria poezia lui Eminescu drept patrie a limbii române.
Și șansa m-a ajutat. „Audacibus fortuna juvet”, cum spuneau latinii. Am descoperit astfel nu doar pe probabilul autor al proverbului „Nimic mai durabil decât provizoratul”, în persoana dramaturgului Etienne de Jouy ( 1764-1846), cu a sa comedie ” Arta de a da funcții” ( „L’Art de donner des places „), ci și imaginea unei birocrații administrative care parcă își arogă „dreptul” de a fi sursa de inspirație pentru autorii satirici dincolo de frontierele spațiului și timpului.
Să mă explic. Comedia lui Etienne de Jouy, un pseudonim, numele real al foarte interesantului dramaturg, jurnalist, libretist, creator de jocuri de cărți educaționale, pictor, militar, etc fiind Victor Joseph Etienne, ” decupează” o secvență din filmul vieții administrative a Franței imperiale, piesa fiind publicată, și jucată, în 1807, așadar la doar trei ani după proclamarea lui Napoleon Bonaparte ca ” Împărat al Francezilor” (2 decembrie 1804). Tot trei ani trecuseră de la intrarea în vigoare a celebrului Cod Civil, pe care Napoleon însuși îl considera, după cum ne spune în testamentul său, cea mai importantă realizare a vieții sale, cea prin care își va câștiga nemurirea :” Adevărata mea glorie nu constă în a fi câștigat 40 de bătălii. Waterloo va șterge amintirea atâtor biruințe. Ceea ce va trăi veșnic este codul meu civil.”
Reformarea administrației unei țări, mai ales a uneia de dimensiunile, istoria și, mai ales tradițiile unui sistem încă aproape de granița clientelismului și mentalităților feudale, avea nevoie însă de mult mai multă vreme pentru a deveni realitate. Dacă am fi malitioși, precum sarcasticul De Jouy, am putea spune că nici măcar eternitatea nu e suficient de lungă pentru a – l schimba din rădăcini.
Subiectul piesei e simplu și întreaga acțiune se derulează în jurul unui înalt funcționar care e în măsură să distribuie posturi administrative. El apare ca un adevărat Soare, înconjurat de mulțimea planetelor de candidați, care se întrec în lingușeli și apelează la tot soiul de intervenții pentru a obține posturile dorite. Pe scenă se perindă, în secvențe pline de umor, personaje pentru care favorul reprezintă singura lor competență, în care cuvântul este dat azi pentru a fi luat înapoi mâine și insolitele alianțe între diverșii aspiranți la o poziție profitabilă, la o sinecură sau chiar la un titlu academic au efemeritatea de-o noapte a vieții unor fluturi.
Pe acest fond, dialogurile, în care apare și sintagma menită să devină viitorul proverb, evocă o realitate în care sistemul unei ordini administrative absurde triumfă prin însăși absurditatea sa, așa încât fiecare personaj să ajungă la final a ocupa postul cel mai nepotrivit competențelor sale. ” Temporar”, desigur, dar știind de la început că provizoratul este de fapt „pe viață”.
Altminteri, comedia lui De Jouy ne oferă și detalii concrete privind funcționarea mecanismului administrativ în Franța epocii sale când, pentru a rezolva o problemă imediată, precum, să zicem, promovarea unui prieten, se crea o ” comisie temporară „ sau un ” birou de excepții”!!! . Dar, odată „criza” trecută și protejatul angajat, structura „provizorie” nu mai este desființată, pe principiul, evocat și de al nostru Caragiale, în „O scrisoare pierdută”, că, cine știe, poate mai trebuie și altă dată!
De unde se vede și de ce… NIMIC MAI DURABIL DECÂT PROVIZORATUL
P. S.
Orice asemănare cu stări și situații de prin alte părți și vremuri, inclusiv de pe la noi, trebuie pusă exclusiv în sarcina universalității proverbului !
Leave a Reply