De miercuri, mă aflu din nou la Geneva, orașul elvețian renumit pentru remarcabilă să curățenie, la pachet cu tradiționala sobrietate și politețe a locuitorilor săi. E un început de aprilie, care contravine, termic vorbind, datei din calendar.
E frig, deși cerul senin nu creează niciun impediment soarelui în a-și trimite până la sol generoasele sale raze. Așa că, tentația raitelor pe străzile urbei fiind infinit limitată, nu-mi rămâne decât să profit de bogata ofertă pe care numeroasele televiziuni de știri accesibile aici mi-o pun la dispoziție. Neîndoielnic, frontul iranian ocupă prim-planul, cel din Ucraina abia mai mijeste ici-colea cu informații care nu mai trezesc cine știe ce interes, dar din Orietul Mijlociu vine tare Libanul, unde tirurile armatei israeliane împotriva milițiilor „Partidului lui Dumnezeu”, temutul Hezbollah, demolează nu doar imobilele orașelor, cândva dintre cele mai prospere ale întregii regiuni, ci și speranțele locuitorilor de rând, cei care n-au apucat încă să se transforme în refugiați, că pacea s-ar putea reîntoarce.
Aflat într-o țară unde războiul este o noțiune despre care, de mai bine de un veac, cetățenii știu doar din cărțile de istorie și din informațiile despre ceea ce se întâmplă altora, gândul mă trimite, firesc, să răsfoiesc printre cunostintele despre acele tinuturi pe care Biblia, acum niște sute de veacuri, le descria ca fiind locul unde curge lapte și miere. Iar mai aproape de noi, prin anii 1950-1970, presa lumii le prezenta ca fiind „Elveția Orientului”. O denumire deloc exagerată, pentru că Libanul acelor ani dispunea de un sistem bancar comparabil cu cel din Țara Cantoanelor, capabil să ofere împrumuturi de miliarde de dolari unor țări ca India, avea un regim de conviețuire pașnică între numeroase etnii și confesiuni și chiar năzuia spre un sistem de organizare cantonală precum Elveția.
Paradis turistic și al cazinourilor, rivalizand ca fast și opulență cu celebrul Monte Carlo, la vremea când Beirut era „Parisul Orientului”, străveche „Țara a Cedrilor”, cu o istorie de peste 10.000 de ani, locul primilor și cutezătorilor navigatori ai antichității, fenicienii, și ai creatorilor, poate, al celui mai vechi sistem de scriere inventat de om, Libanul și-a văzut încheiată perioada de prosperitate a epocii sale moderne odată cu un război civil (1975-1990), ale cărui cauze și încâlcite derulări nu au fost niciodată explicate pe deplin.
De altfel, unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei locului, omul de cultură libanez Samir Frangie Hamid (1945-2017), ne-a lăsat o descriere cât se poate de ” limpede ” a acestui conflict ciudat care a dus la destrămarea prosperitatii Libanului : „Al nostru nu a fost un război de independență, nici un război de identitate, nici un război etnic, nici un război comunitar. Este dificil de clasificat, deoarece a fost un război care a cuprins toate aceste războaie.”
Fapt este că la capătul său, din sistemul de organizare politică bazat pe echilibru de putere etnic și confesional în singura țară, pe atunci, majoritar creștină, din Orientul Mijlociu, nu mai rămăsese, de facto, decât amintirea. ( Puterea, în Liban, era împărțită astfel :Președinția, creștinii maroniți , Guvernul, musulmanii suniți, Parlamentul, musulmanii șiiți, alte funcții importante, creștinii ortodocși).
După teminarea luptelor interne, semnele unei oarecare redresare au fost blocate de efectele, dramatice, ale afluxului de imigranți palestinieni, urmare a războaielor dintre Israel și țările arabe și apariția celor două grupări fundamentaliste ale acestora, Hamas (Gaza) și Hezbollah (Liban), aceasta din urmă a preluat practic controlul țării. Iar când, în ciuda tuturor acestor factori externi și interni care-i îngreunau calea spre revenire, Libanul părea totuși să-și fi regăsit un culoar spre echilibru, un incident tragic, în 2020, aruncă în aer, inclusiv la propriu, toate demersurile. Este vorba de explozia, în portul Beirut, a unei încărcături de 2750 tone nitrat de amoniu. Dezastrul, soldat cu peste 200 de morți si mii de răniți, mai multe victime decât la incidentele nucleare de la Cernobil și Furoshima, a adus și pagube materiale de peste 6 miliarde de dolari. Enorm, mai ales pentru o țară mică precum Libanul. Și de această dată, investigațiile autorităților nu au condus la identificarea cauzelor și, cu atât mai puțin, a vinovaților.
Și totuși, instinctul de conservare al unei populații care, cu toate amestecurile etnice în peste zece milenii de existență rezistă pe aceleași pământuri, pare a nu-și fi consumat ultimele resurse.
După ultimele alegeri, din februarie2025, noul președinte al Libanului, generalul Josif Halil Aoun, o personalitate politică recunoscută pentru capacitatea sa de mediere, părea să fi reușit să – i convingă pe liderii Hezbollah să accepte o dezarmare voluntară, în schimbul garantării șederii lor pe teritoriul țării. Situația intervenită în zonă, odată cu izbucirea actualului conflict americano-israeliano-iranian și complicațiile pe toate planurile generate de acesta au oprit însă din fașă acest demers. Pentru că aici, în Orientul Mijlociu, oamenii se confruntă cu o realitate pe care, într – un document celebru, „Apelul de la Beirut” (2004), deja citatul Samir Frangie Hamid a dezvăluit-o lumii : „Credem că trebuie cu orice preț să punem capăt acestui proces de reducere care se află la originea tuturor nebunilor :reducerea civilizației la cultură, a culturii la religie, a religiei la politică și a politicii la acțiune violentă.”
Este chemarea la rațiune, la empatie, la eliminarea urii, ca substrat al intereselor noastre egoiste, pe care într-o reeditare a apelului din 2004, câteva dintre mintile cele mai luminate ale planetei ne-au adresat-o și în februarie 2025. Tot din Liban, tărâmul miticului Byblos, singura localitate de pe Pământ permanent locuită de la începuturile lumii și până astăzi. Și, să nu uităm, Byblos însemna pentru fenicieni „Carte”, de unde și denumirea Bibliei, cartea de început, prin „Vechiul Testament”, a religiilor monoteiste de astăzi.
,
Leave a Reply