Geneva, marți, 13 ianuarie 2026. E dimineață, o dimineață, calendaristic, de iarnă, „gerul Bobotezei” e doar la o săptămână în urmă, dar de autentică primăvară judecând după generozitatea soarelui și gradele Celsius aferente, nu neapărat identificate pe scala vreunui termometru, ci percepute nemijlocit, „pe propria piele”, cum s-ar zice, așteptând ora 10,30 „trecute fix”, pe o bancă în stația autobuzului 25, in fața Gării Cornavin, pentru întâlnirea perfectată cu colega mea de liceu, Ioana Breazu, Nina cum îi spuneam odinioară.
Motivul acestui plăcut „remake”?
În urmă cu câteva zile, sâmbătă, când ne vizitase acasă, la domiciliul fiicei noastre „elvețiene”, uitase, la plecare, să ia și cele câteva fotografii pe care i le adusesem din țară. Erau imagini din iunie 1961 când, în ultima zi de școală, ne fotografiasem în parcul din fața liceului, Gradina Publică, de atunci și de acum. Eram cu toții în uniformă, obicei dispărut astăzi, purtând-ne cu mândrie însemnele de liceeni ai celei mai de seamă instituții școlare a orașului, Liceul Tudor Vladimirescu, actualul Colegiul Național Anastasescu, după revenirea denumirii sale la cea purtată la înființare, în octombrie 1919. Pozele le aveam de la un alt coleg dintr-a XI-a A, Mircea Podașcă, arhivarul, sentimental și nu numai, al promoției, pe care l-am mai amintit în însemnările mele.
Pe chipurile din imagini, la distanță de atâția ani, se putea citi încă acel entuziasm trist al despărțirii de un ceva pe care viața nu avea să ni-l mai redea vreodată, lipsa de griji, odată cu întrarea în viața reală, perioada celor mai frumoase visuri și a primelor iubiri, pe care minunat o evoca Horia Furtună, un poet acum aproape uitat, într-a sale versuri consacrate fetelor de pension.
Din acel moment, deveneam deja responsabili pentru noi înșine, pentru deciziile ce le vom avea de luat la întâlnirea cu neprevazutul, pentru dezlegarea ghemului de iluzii in fața puzderiei de răscruci unde alegerea avea să fie a noastră, numai și numai a noastră.
Despre toate acestea urma să îmi amintesc vreme de vreo două ore în compania colegei mele, nu spun nici „fostei „, nici „vechii „, pentru că, la 65 de ani distanță, constatăm că putem vorbi la timpul prezent, despre un trecut care nu și – a pierdut prospețimea și strălucirea culorilor și, mai ales, despre viitor și proiecte.
Așezați, așadar, în jurul unei mese în „Cafe des amis”, prietenoasa cafenea din incinta Gării Cornavin, principala poartă feroviară a Genevei, depănăm amintiri eu, Nina și Păpușa, soția mea, și ea roșioreancă get – beget, delectandu – ne cu savuroasele plăcinte tradiționale franțuzești („Galettes des Rois”) și savurând cafelele turcești de cel mai bun gust.
Înainte de orice, două vorbe despre localul în care ne aflăm, într-adevăr „pentru prieteni”, care funcționează și ca o bibliotecă sui-generis, grație rafturilor pline cu cărțile donate de diverși clienți, cărți care stau la dispoziție, gratuit, oricui are mai mult timp de așteptare până la ora trenului.
Atmosfera astfel creată îmi aduce în minte un pasaj dintr-o carte citită în anii studenției, „Fiecare moare singur”, a romancierului german Hans Fallada, apărută postum, în 1947 :„Viața este o sală de așteptare imensă. Unii au norocul să vină, alții pe acela să plece, dar cei mai mulți n-au decât sa aștepte, la nesfârșit, un tren care nu mai circulă…”
Nu suntem, niciunul dintre noi, din fericire, în această ultimă situație.
Trenurile noastre au venit, am urcat, ne-am ocupat locurile și ne continuăm călătoria, nerăbdători să ajungem în noi stații, să descoperim frumuseți și lucruri nemaivăzute, care să ne întregeasca sufletul, pentru noi, pentru copiii și pentru nepoții noștri.
O înțeleaptă vorbă orientală spune că de-ar fi să știi că viața ți s-ar încheia mâine, asta nu ar trebui să te împiedice să sădești astăzi un copac. Reflectând puțin, cred ca acel „copac” ar fi de văzut nu doar în sensul său vegetal, ci și ca un proiect ale cărui rezultate rămân de cules moștenire generațiilor de după noi.
Așa că, într-o cafenea „de tranzit”, dintr-o gară elvețiană, sub semnul statorniciei pe care îl asigură luminile ascunse între filele cărților care tapetează pereții, trei români își deapănă amintirile despre… viitor. Acel viitor care germinează înlăuntrul nostru promițând, spunea Malherbe, „roade care să întreacă promisiunea florilor…”
Leave a Reply