Spuneam cândva că învățământul românesc s-a născut în pridvorul micilor noastre biserici, cele cu turlele smerite spre cer într-o perpetuă și intimă rugăciune către un Dumnezeu deopotrivă iertător, celui care se căiește și mustrător semețiilor noastre trufașe.
Pe o asemenea prispă a bisericii Sfântul Nicolae, pe la 1480, acolo, la adăpostul protector al Carpaților, la margine de Brașov, a apărut cea dintâi școală, cu cel dintâi dascăl (la propriu) și cu cei dintâi învățăcei în ale buchii, pentru a pătrunde în sfântul mister al Psaltirilor – primele cărți de Citire de pe tărâmurile noastre.
La noi, aici, în Sud, în Teleorman, în câmpia deschisă al cărui singur scut în calea năvălirilor vor fi fost pădurile nebune, la marginea lanurilor de grâu din care călăreților lui Darius nu li se iveau decât coifurile, cea dintâi școală avea să apară trei veacuri mai târziu, la Roșiorii de Vede, în 1780.
De altfel, vechiul oraș de pe Vedea, municipiul de astăzi, ale cărui rădăcini istorice se pierd, la propriu, în negura timpului, va fi fost, cum o atestă mărturiile arheologice, încă de la începuturi, un remarcabil centru de cultură. Este un statut pe care și-l păstrează și astăzi, la bune secole de la primele sale atestări.
Așa se explică, probabil de ce președintele Academiei Române, cel mai înalt for științific și cultural al României, domnul acad. Ioan Aurel Pop, a decis să-și exprime aici interesul pentru sărbătorirea zilei instituite în onoarea învățătorului român. Nu singur, ci în compania unor personalități ale artei și culturii naționale precum excepționala soprană Felicia Filip, reputatul regizor de film Stere Gulea sau tânăra, dar deja bine apreciată actriță Ioana Calotă Philippide (fiica celebrei cântărețe roșiorene de muzică populară Floarea Calotă și a scriitorului, tot roșiorean, Nicolae Lupu).
A fost încă un prilej pentru președintele Academiei Române de a-și exprima profunda admirație și respectul fără limite pentru profesiunea de dascăl și pentru adevărații apostoli care o practică, învățătorii. Ca și alte dăți, distinsul istoric a subliniat importanța acestei profesii pentru formarea viitoarelor generații, ale slujitorilor ei care, prin exemplul și, uneori, jertfa lor, aduc nemurire neamului nostru. Domnia sa a și recitat, cu emoția dintotdeauna, câteva strofe din emblematica poezie a lui Octavian Goga, ”Dăscălița”, ”a vremii noastre dreaptă muceniță”. De altfel, metafora nu e nouă, ideea învățătorului apostol o regăsim și în scrierile unor iluștri prozatori români, suficient, cred, să-l amintesc aici pe Mihail Sadoveanu, cu al său ”Domnu Trandafir”: ”Niște apostoli, care au îndurat sărăcie și batjocuri, care au trecut printr-un vifor de nemulțumiri și vorbe rele, și care, totuși, au izbutit să-și îndeplinească, cu bine, menirea”.
Este menirea de a participa, prin modelul și truda lor, la construirea lumii de mâine, având privilegiul, cum inspirat observa un gânditor italian ”de a întâlni în fiecare dimineață, în clasă, bărbați și femei care mâine vor schimba lumea”.
Căci viitorul lumii nu-l desenează nici inginerul, la planșeta proiectelor sale, nici cercetătorul savant, dezlegând la microscop misterele universului invizibil, nici măcar creatorul de programe software, luându-se la întrecere cu propriile-i creații de Inteligență Artificială.
De viitor aproape, responsabil nevăzut și, cel mai adesea, nebăgat în seamă de societate, este învățătorul.
Condiția sa, în ciuda rolului său atât de important în viața noastră nu a fost, și nici nu este, probabil, cea meritată. Nu o spun doar eu, cu toate că amintirile pe care ți le lasă viața la catedră sunt și rămân dintre cele mai frumoase. A spus-o chiar președintele unei țări, mari și bogate care ar trebui să fie, credem mulți dintre noi, model. Într-un discurs rostit cu puțin înainte de atentatul de la Dallas din noiembrie 1963 care i-a luat viața, John F. Kennedy spunea: ”Cinicii și scepticii moderni nu văd nici un rău în a da acelora cărora le încredințează mințile copiilor lor un salariu mai mic decât acelora cărora le lasă în grijă instalația de apă din bucătărie”.
De luat aminte!
Revenind la frumoasa întâmplare de ieri de la Roșiorii de Vede, sunt convins, că prietenul și fostul meu coleg de cancelarie, prof. Argentin Porumbeanu, prezent la eveniment cu o foarte interesantă evocare, nu-i va rata consemnarea în minunatele sale scrieri privind oamenii și istoria acelor locuri.
În ceea ce mă privește nu pot decât ca, întorcându-mă cu gândul la primii mei ani de școlar, prin 1950 (!) să revăd cu mintea chipul și să aud glasul învățătorului meu de atunci, domnul Velea, un om de la care am învățat bucuria de a mânui un condei pe o tăbliță de ardezie…..
Leave a Reply