Încep prin a cita dintr-o încântătoare carte de aforisme, „Ziceri și contraziceri”, apărută, în limba germană, desigur, la Viena, în 1909.: „Se spune că tot zgomotul evenimentelor actuale este conținut în stilul meu. Prin urmare, contemporanii ar fi dezgustați de el. Dar posteritatea va putea să – l țină ca pe o scoică la ureche și să audă în el muzica unui ocean de noroi.”
Și am ales acest început pentru că, tocmai așa, ascultându – i zicerile, am luat cunoștință, târziu, foarte târziu și îmi recunosc greșeala, de existența și opera lui Karl Kraus, autorul volumului amintit deja, dar și al unei uluitoare piese de teatru,” Ultimele zile ale omenirii „, care a făcut din el, după părerea celor mai importanți istorici literari contemporani , uriașul literaturii satirice universale a ultimului veac.
Am dat peste el întâmplător, urmărind pe internet o serie de transmisiuni TV, având ca protagonist pe un cunoscut actor italian, Massimo Cacciari, care interpreta scene din ” Ultimele zile ale omenirii”, de Karl Kraus, tragedie în cinci acte, cu preludiu și epilog, lucrare dramatică practic imposibil de pus în scenă despre ” acel eveniment ireprezentabil care a fost Primul Război Mondial”.
Lucrare monumentală, aproape opt sute de pagini de text, peste o sută de scene și mai bine de două sute de personaje, cu acțiunea derulându-se în mediile cele mai diverse, de la elegantele palate imperiale până la cele mai sordide spelunci, de la cafenelele zgomotoase la redacțiile marilor ziare producătoare non stop de minciună și fals patriotism, de servit cu lingura mare în tranșeele în care moartea pândește la fiece pas prin noroiul amestecat cu sânge, în care se târăște mașina războiului, lucrarea lui Karl Kraus pare mai potrivită unui scenariu de film decât unei creații teatrale de montat pe o scenă. Chiar și în condițiile excepționale pe care le pune la îndemână regizorilor tehnologia timpului nostru.
Altminteri, despre acest prim măcel mondial al secolului al XX-lea, Marele Război, cum a fost numit, a curs multă cerneală, s-au consumat chilometri și chilometri de celuloid pentru proiectarea pe ecran a tragediei universale, dar nimeni, până la scriitorul austriac, și nici după el, nu a reușit să surprindă infama stupiditate a războiului, micimea egoistă a protagoniștilor la marea tragedie a omenirii, alergând, lacomi de sânge, în mizerabila mare de noroi cu plajele îngrădite de sârma ghimpată agățată acolo de apelurile iresponsabile ale unor „ziariști”, precum cei descrisi cândva de Balzac, la 1838, în „Splendoarea și mizeria curtezanelor” : „Oricine s-a scăldat în jurnalism, sau se scaldă încă, suportă obligația crudă de a-i lauda pe oamenii pe care îi disprețuiește, de a surâde celui mai mare dușman, de a pactiza cu cele mai puturoase josnicii, de a-și murdări degetele vrând să plătească agresorilor cu moneda cu care îl plătesc aceștia. Te obișnuiești cu Răul, lăsându-l să treacă, începi să-l aprobi, sfârșești prin a-l comite. „
Or, în cazul lui Karl Klaus, un asemenea risc este cu desăvârșire exclus. Elias Canetti, marele scriitor de limbă germană cu origini bulgare, viitor premiat Nobel pentru Literatură ( 1981), care avusese ocazia să – l asculte, și să -l admire, pe Klaus recitand, prin 1924, într o cafenea din Viena, scene din ” Ultimele zile ale omenirii „, remarcă luciditatea absolută a unei viziuni în care Războiul , vis macabru în care personaje de operetă de la vârful societății au jucat tragedia umanității, nu-i altceva decât progenitura degenerată, rezultat al sacrei împreunarii a Prostiei și a Puterii.
Consecvent ideii că, în orice circumstanțe, cu orice motivație, războiul își va arăta în cele din urmă fața sa hâdă, cu tranșee pe post de riduri, Karl Klaus răspunde aforistic, în stilul său inconfundabil, întrebării, cumva retorice, dacă există ceva mai rău decât rușinea războiului : Da, „rușinea oamenilor cărora nu le mai pasă de el „!
Și ne propune o soluție pentru a scăpa de amenințarea perpetuă a războaielor, atenție, ”Ultimele zile ale omenirii” au fost scrise prin 1915-1917 și publicate, în ediție definitivă, în 1922, (autorul a murit în 1936), să luăm aminte la cuvintele celebrului Montesquieu. Căci, comentând la 1748 un străvechi dicton latin,” Se vis pacem, para bellum „, „Dacă vrei pace, pregătește-te de război”, autorul cărții de capătai a societății moderne, ” Spiritul legilor”, atrăgea atenția cu privire la pericolele înarmarii : ” Boală contagioasă. De îndată ce un stat își mărește trupele, celalalte și le măresc pe ale lor, așa încât nu se câștigă nimic prin aceasta, în afară ruinei comune.” Și tot el, avertiza asupra riscurilor pe care le poate induce o democrație neinteleasă și nesusținută de subiecții săi :” Tirania unui principe într-o oligarhie, nu e atât de periculoasă pentru binele public, pe cât apatia cetățenilor într-o democrație… „
De luat aminte…
În rest, de ce oare copiii de prin toate părțile lumii se joacă ” de-a războiul” și niciodată, dar niciodată, „de – a pacea „?!
Leave a Reply