„Bătrânețe, haine grele, ce n-aș da să scap de ele”, cânta cândva, cu inconfundabilu-i glas, Maria Tănase, vocea absolută a melosului românesc, pasarea maiastră a cântecului nostru, cum o supranumise un alt titan al neamului, Nicolae Iorga.
Ascultându-l, zilele trecute, reprodus pe un patefon de epocă, un disc vechi, ușor uzat, cu acel adaos sonor care, departe de a deranja, îi sporește farmecul, cântecul Mariei Tănase m-a trimis cu gândul la acele timpuri în care bătrânețea o priveam ca pe ceva îndepărtat, de întâmplat altora, mulți, puțini, depinde de epocă, un fenomen biologic
de abordat cu detașarea cu care un etnolog studiază o pasăre sau o insectă.
De aici și ideea de a va propune astăzi, mai ales că tema este de actualitate în spațiul public, –bătrâni, pensii, mai mult sau mai puțin speciale, impozitate sau nu, prețuri, inflație, medicamente–o retrospectivă a modului în care s-a văzut (și trăit) bătrânețea, de-a lungul mileniilor.
Sigur, nu la toate popoarele, nu scriu o lucrare de doctorat, ci un simplu eseu, dar măcar la câteva reprezentative pentru civilizația căreia îi aparținem.
O primă constatare, bătrânețea a fost privită ca ultimă etapă a vieții, trambulină pentru saltul în „Marele Necunoscut”, cu interes și, să spunem, respect. Nu neapărat și nu întotdeauna! Mai degrabă, aș zice, ca o alternare între binecuvântare și blestem. Chiar dacă, trecerea anilor și progresele medicinii au făcut ca, dintr-o experiență rezervată unui număr limitat de „aleși”, bătrânețea să devină un loc comun pentru mulțimi din ce în ce mai numeroase. Cu inerentele probleme specifice matematicelor aplicate numerelor mari.
Să începem, așadar.
În vechiul Egipt, speranța de viață fiind 30 de ani și puțin peste (30 de ani la femei și 34 la bărbați) s-ar putea spune, fără glumă, ca tinerii erau deja bătrâni! Poate și de aceea un adolescent putea deveni rege fără ca această situație să pară ieșită din comun. Cazul lui Ptolemeu al cincilea, fiul Cleopatrei și al lui Cezar, urcat pe tronul vechilor faraoni a devenit celebru doar pentru notorietatea părinților săi și a celui care l-a ucis, romanul Octavian, și el viitor împărat. În zilele noastre, pentru comparație, egiptenii ajung să trăiască peste 70 de ani (74 femeile, 70 bărbații), cam pe acolo pe unde ajungem și noi, românii (79 femeile, 72 bărbații).
În aceste condiții este firească admirația (și invidia!), pentru cei care, în Egiptul antic, reușeau să ajungă la vârste pe care și astăzi le-am considera înaintate. Viața era grea, bolile erau multe, alimentația era precară, prezența sau absența hranei fiind condiționate de capriciile zeului Nil, după cum marele fluviu își gestiona, prin revarsări, roditoarele ape.In această privință am putea spune că, la peste 2000 de ani distanță, ne deosebim de ei,în agricultură, doar prin aceea că fermierul român se roagă nu unui zeu oarecare, ci lui Dumnezeu!
Dar, să revin la bătrânii Egiptului străvechi. Fiind puțini, nu-i de mirare că numele lor ne-au rămas consemnate pe papirusurile ajunse acum prin muzeele lumii. Mai ales când se întâmpla ca fericitul, sau nefericitul longeviv, să fie el însuși un scrib. Precum un oarecare Ptahhopet, mort la 110 ani, care ne-a lăsat, inedit testament, portretul bătrâneții văzute de un bătrân :„Ce tristețe este sfârșitul unui bătrân! Slăbește cu fiecare zi mai mult, vederea îi scade, urechile îi devin surde, puterile îi scad, inima îi obosește, gura îi devine tăcută… Îi e imposibil să-și amintească azi ceea ce i s-a întâmplat ieri.” Și concluzia acestui tablou de un dureros realism? Scribul de altădată o rezumă cu luciditate:” Bătrânețea este cea mai mare dintre nenorocirile care i se pot întâmpla unui om! „
Pe de altă parte, poate și fiindcă erau puțini, în vechiul Egipt bătrânii se bucurau de prețuire și sfaturile lor erau urmate de faraon, la Curtea căruia beneficiau de hrană, tihnă și de toate desfătările pe care li le mai permitea vârsta.
Asemenea și în antichitate greacă, cea cu ale sale două state cetăți, Atena și Sparta, rivale în multe privințe, dar apropiate în modul de a-și pune în valoare bătrânii. De pildă, în Legile sale, atenianul Solon exclude de la drepturile cetățenești pe tinerii care nu si-ar fi îngrijit părinții. (Povara ingrijirii oricum nu ar fi durat prea mult, speranța de viață netrecând de 35 de ani!)
Și dacă la Atena se mai întâmpla, totuși, ca tinerii să îi ia în râs pe cei bătrâni pentru slăbiciunile fizice sau mentale ale acestora (a se vedea comediile lui Aristofan), în severa Spartă, așa ceva era cu neputință, respectul pentru vârstnici fiind absolut. De altfel, însăși conducerea cetății era asigurată de un Sfat al Bătrânilor, Gerusia, alcătuit din 28 de persoane, în vârstă de cel puțin 60 de ani.
Cât privește Roma, și în perioada Republicii, și în cea a Imperiului, ea și – a tratat bătrânii cu o considerație aparte, evidentă în însuși modul de adresare. Senex, de pildă, senior, denumea bărbatul între 46 și 60 de ani, privit cu respect și investit cu autoritate.
Ca pater familias el avea chiar drept de viață și de moarte asupra celorlalți membri ai familiei sale. Dintre acești seniori s-au ales primii membri ai Senatului, organismul de conducere al statului, format din magistrați cu mare experiență. Unii dintre ei își vor păstra funcțiile până la moarte. Un exemplu celebru este cel al lui Cato cel Bătrân, rămas cenzor până în ultima zi de viață, la 85 de ani, cel care își încheia discursurile repetând : „Cartagina trebuie distrusă!”
În sfârșit, câteva rânduri despre bătrânii unui alt popor al antichitatii, evreii. Despre aceștia avem numeroase mărturii în poate cea mai răspândită carte a lumii, Biblia, și anume în prima parte a acesteia, Vechiul Testament. Patriarhii Judecătorii, ne arată niște bătrâni cu un rol fundamental în conducerea poporului evreu, cu puteri religioase și justițiare necontestate. Ce e drept, trăiau pe măsură:Matusalem, 969 de ani, Noe, 950!
Respectul, prestigiul, puterea din vremea Patriarhilor vor scădea cu timpul, insuficient însă ca cei 71 de bătrâni care compuneau Sinedriul(organismul de judecată religioasă) să nu îl poată interpela și trimite la moarte pe Iisus.
– Este un moment al istoriei ce repune în discuție, cu argumente, slăbiciunile fizice și mentale pe care le putea aduce, și le poate încă aduce, înaintarea în vârstă. Dar, fără eclipsa de iubire care a întunecat mintea și inima, celor 71 de bătrâni acum aproape 2000 de ani, n-am fi putut trăi bucuria întâlnirii cu lumina caldă a Învierii. Așa că, paradoxal, fără acea sincopă a sufletului unor bătrâni, omenirea nu s-ar afla astăzi în Era Creștină, și am continua să le numărăm anii, în calendar, de la Facerea Lumii.
Leave a Reply