La început a fost Cuvântul. Și Dumnezeu, desigur! Era Întuneric și Liniște. Apoi, Dumnezeu a spus „Să fie Lumină !”, și s-a făcut Lumină !
Nu ne amintim de nicăieri ca Dumnezeu să fi făcut vreo referire la Zgomot, de unde deducem că această alterare a Liniștii inițiale va fi fost opera Altcuiva și asta după ce, în penultima zi a Creației, fusese deja plămădit Omul. Nici despre Timp, ca esență, Biblia, Cartea cea Mare a devenirii noastre, Cartea Facerii, nu ne transmite o referire explicită, chiar dacă nu lipsesc în ea detalii privind cronologia noastră ca neamuri și, în general, și ca specie. De unde, putem deduce că, într – adevăr, cum vor susține unii dintre înțelepții noștri, filosofi și fizicieni, Timpul, Trecerea ar fi un ceva subiectiv, isvodit exclusiv din imaginația umană și din percepția pe care o avem asupra Lumii, adică a tot ceea ce ne înconjoară, și a noastră înșine.
Întorcându-ne la detaliile acelor prime șapte zile ale Istoriei Universului, să observăm că, imediat după ce a creat ceea ce credea că este capodopera Sa, adică pe Om, Dumnezeu a decis că își poate lua o zi de odihnă. De unde putem iarăși deduce, extrapolând desigur, că un asemenea drept îl avem și noi, la încheierea unei lucrări perfecte. Și cum nimic nu poate fi mai perfect, mai fără de greșeală decât Nimicul, iată că toate reproșurile adresate celor care își fac din eternul dolce far niente, cum spun italienii, un mod de a fi, își pierd orice îndreptățire.
Mai ales atunci când ne întregim această stare de blândă letargie cu o consistentă doză de visare, îmbarcându-ne pe coaja de nucă a cuvântului, așa cum recomanda confratilor săi Octavio Paz, marele poet al Mexicului și al lumii lumii de la sfârșitul ultimului secol.
Nu-l amintesc întâmplător pe laureatul Nobel pentru literatură din 1990. Paz rămâne unul dintre primii, statornicii și lucizii vizionari a ceea ce omenirea trăiește în zilele noastre, unul dintre acei rari gânditori ai timpurilor moderne care a înțeles că, așa cum la începuturile civilizației noastre materia primă aleasă de Creator pentru a modela lumea a fost Cuvântul, același Cuvânt, inregimentat în cohorta limbajului, ascunde și pericolul destrămarii acestei civilizații. O spune, explicit, chiar în discursul de recepție la decernarea Premiului amintit : ” Atunci când o societate devine coruptă, primul lucru care se gangrenează este limbajul.”
De fapt, poetul mexican relansa astfel, în condiții de secol al XX – lea, străvechi comentarii ale antichității prin două dintre vocile sale cele mai ilustre, istoricul elen Tucidide și filosoful roman Seneca. Spunea cel dintâi : ” Când limbajul este corupt, nu mai există nicio modalitate pentru cetățeni de a comunica; nu mai există oameni, ci doar dușmani. Și cei care se manifestă cu mai multă furie au mai mult succes.”
În ceea ce îl privește, Seneca observă relația dintre limbaj și moravuri din perspectiva decăderii acestora din urmă:” Coruperea limbajului este efectul coruperii obiceiurilor. Trebuie să avem grijă de suflete. Așa cum ne este vorba, așa ne este și viața. Observăm că fiecare om acționează așa cum vorbește. „
Această interdependență între cuvânt și faptă avea să fie magistral evocată de britanicul George Orwell, ale cărui romane,” Ferma animalelor „ și ” 1984 „, aparent referitoare la fața lumii într – un viitor neprecizat, în momentul apariției lor, imediat după al Doilea Război Mondial, ne apar astăzi de o dezarmantă actualitate.
Iar noul război pentru supremația mondială a Fratelui cel Mare, s – a transformat într-unul pentru controlul absolut asupra minții oamenilor, în care primele ținte, și victime, sunt cuvintele. Acestea trebuie urmărite, arestate, eliminate. : „Nu vezi frumusețea desființării cuvintelor? Nu știai că Nouvorba este singura limbă din lume al cărui vocabular scade în fiecare an? „ Este calea, sigură, că anumite noțiuni ” incomode”, precum cea de ” libertate”, să dispară, din lipsa unei vocabule care să o exprime.
Se rezolvă astfel, fără complicații, o problemă a lumii moderne, semnalată de un filosof francez, Jean Francois Lyotard, într un eseu publicat în 1979 : ” Într – un univers în care succesul înseamnă a câștiga timp, faptul de a gândi nu are decât un defect, dar unul incorigibil : te face să – l pierzi!” Or, soluția imaginată de Orwell, pune capăt unui dublu ”pericol” : abolind cuvântul, am scăpat și de riscul de a putea fi surprinși în flagrant delict de gândire!
Prin natura lui cuvântul, limbajul, în general, sunt menite să exprime un adevăr, o realitate, funcție desuetă, pe care omenirea, sau cel puțin o parte instituționalizată a ei, tocmai din sectoarele sale cele mai sensibile, precum comunicarea sau reprezentarea parlamentară, par a o fi abandonat deja.
Ultimă și sigură baricadă împotriva degradarii morale, limba și – a pierdut treptat calitatea de protector a straturilor profunde ale eu-lui, individual sau social. Verbul, elementul viu al vocabularului uman, reprezentare structurală a acțiunii, se vede izolat într-un labirint osificat, sortit să rătăcească printre scheletele unor colonii de corali care n-au mai păstrat, amintire a vieții trecute, decât culoarea.
Progres, dezvoltare, prezervarea naturii rămân etichete lipite pe coperțile unui caiet de școală cuprinzând conspecte după manuale „alternative”, scrise, sau, mai degrabă, transcrise după dosare concepute de A I, de pseudo savanti care n-au fost niciodată dascăli.
Într – o societate în care încet încet îmbătrânește marea cultură, navigăm, precum cândva Ulise, nu între amenințătoare Scylla și Caribda, ci între ademenitoare „hobby – es” și „lobby – es”, acceptând, ușor, prea ușor, invazia unor barbarisme lexicale pe care limba noastră nu a apucat încă să le digere. Cu riscul, asumat sau impus, al unei indigestii agresive.
Altminteri, pentru final, o observație care mi se pare potrivită imaginii pe care ne-o oferă astăzi spectacolul politic de la noi și de aiurea : SUB PRETEXTUL CĂ „AȘA E JOCUL” , UNII POLITICIENI SE SIMT PE TERENUL ONESTITĂȚII TOTDEAUNA ÎN DEPLASARE!
Îi recunoaștem ușor după vocabularul folosit în discursuri, vocabular în care acelor cuvinte „ce exprimă adevărul”, căutate cândva de Eminescu în versurile sale așa de pline de tâlc din ” Criticilor mei „ le-au luat locul cuvintele de plastic, cuvintele amibe, mutanții capabili să-și schimbe sensul în funcție de relația vorbitorului cu subiectul propoziției.
–
PS În anul 2015 în Italia, un anume senator Roberto Calderoli, a depus, pentru a bloca dezbaterile la o lege privind Reformarea Senatului, nu mai puțin de 82 milioane de amendamente elaborate cu ajutorul unui software sofisticat! La acea vreme, era o noutate…
–
Leave a Reply