Citeam zilele trecute o remarcă, nu neapărat amicală, a președintelui Trump, referitoare la actualele demonstrații antiguvernamentale, la început doar ale elevilor din Franța care, pe alocuri, s-au amplificat, degenerând în adevărate bătălii de stradă. Spunea, deci, șeful executivului american, făcând trimitere la momentele istorice ale războiului pentru dobândirea independenței țării sale (1775-1783), când revoluționarii americani au beneficiat de ajutorul al, pe atunci, Regatului Franței : ” Știți, Franța se pricepe al naibii de bine la revoluții. Este incredibil. Hai să mergem în Franța, să participăm la revoluție…” Era, evident, o modalitate de ”a mulțumi poporului francez” pentru ajutorul de altădată.
Ironia, implicită și limpede, nu este doar o vorbă de spirit a unui om politic știut pentru franchețea, uneori cu accente brutale, a declarațiilor sale. Ea ascunde și o adversitate alimentată de interese economice, poate și politice, divergente față de țările de pe malul estic al Atlanticului, percepute în SUA, eventual cu excepția Marii Britanii, ca niște rivali pe care e bine să – i ții sub control. Și pe care e util să – i sprijini doar în măsura în care îi poți folosi împotriva altor adversari pe care, într-un moment dat, îi apreciezi ca fiind mai periculoși. Politica, în genere, o știm de la Machiavelli, și politica Internațională cu atât mai mult, nu e nici sentimentală, nici morală , singura ei valoare acceptată fiind interesul și singura formă de exprimare validă, pragmatismul.
Dar „Planul Marshall”, veți spune, acel „Plan pentru Redresare Europeană”, lansat în 1947 de secretarul de stat american George Marshall, de unde și numele și la elaborarea căruia participase și un român, dr Sabin Manuilă, fostul șef al statisticii de la București din anii celui de al Doilea Război Mondial? Ei bine, cele aproximativ 13 miliarde de dolari de atunci, 175 miliarde de dolari, la cursul de astăzi, pe care Trezoreria de la Washington le-a disponibilizat pentru Europa prin Ordinul Executiv al președintelui Harry Truman nu au reprezentat în niciun caz un act de binefacere, ci doar un ” dig „ financiar, menit să blocheze avansarea mareii internaționale a comunismului dirijată de Uniunea Sovietică după razboi spre un vest european măcinat de sărăcie și de șomaj.
Interesant mi se pare de spus că, lucru mai puțin amintit astăzi, poate chiar și mai puțin știut (!), este că planul salvator este aproape în exclusivitate meritul lui Truman, și el un președinte atipic, pentru că nu provenea din mediile politice tradiționale, cu o școlarizare anume pentru accederea la funcțiile înalte, cumva ca și Trump în zilele noastre. Spre deosebire de actualul locatar de la Casa Albă, Truman nu venea însă nici din lumea marii finanțe sau a antreprenoriatului de vârf, ci din cea a clasei de mijloc amercane, a fermierilor și micilor afaceriști, fără mari scoli dar cu o bună cunoaștere a realităților, a vieții în care supraviețuiește doar cel înzestrat cu răbdare, perseverență și capacitatea de a-și alege prietenii și selecta, cu o bună perspectivă, aliații.
Ajuns președinte la moartea predecesorului, Franklin Delano Roosevelt, din postura de vicepreședinte, a avut inspirația să renunțe la vreme, dar chiar la vreme, la serviciile șefului Trezoreriei, Henry Morgenthan, ” moștenit” de la Roosevelt și, odată cu el, și la ” Planul Morgenthan” pe care SUA și Marea Britanie îl conveniseră în 1944 la Quebec. Și pe care, inițial, Truman devenit președinte îl validase, prin semnătura sa, la 10 mai 1945. Planul prevedea ca Germania să fie „ajutată” să – și piardă în totalitate industria grea și întreaga sa economie să fie redusă la agricultură și la creșterea animalelor pe câmpiile fertile din Est. Scurgerile de informații, imediat după semnarea acordului între Roosevelt și Churchill, în 1944, la 16 septembrie , deci încă în plin război, fuseseră speculate de propaganda nazistă, soldații germani înzecindu-și eforturile la amenințarea că țara lor riscă să devină ” un câmp de cartofi”. În acest sens, însuși ginerele lui Roosevelt, care lucra în cadrul Ministerului de Război american, nota, în jurnalul său zilnic, că „Planul Morgenthan” însemnase pentru nemți cât „o suplimentare a trupelor cu treizeci de divizii. „
Oricum, înțelegând, în 1947, că ” o Europă ordonată și prosperă necesită contribuțiile economice ale unei Germanii stabile și productive”, președintele Truman revenise cu o nouă directivă și pusese lucrurile în ordine. Între timp, scăpase și de autorul planului, devenit controversat, de care se debarasase elegant, în preajma Conferinței de la Postdam din august 1945 a celor Trei Mari Puteri învingătoare, SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. La amenințările lui Morgenthan că demisionează dacă nu va fi luat la întâlnirea din orășelul de lângă capitala Germaniei învinse , Truman a răspuns cu un sec : „OK, demisie acceptată !”
Dar, dacă planul celui care visa să transforme Germania postbelică într -o țară agricolă și păstorească a eșuat, nu același lucru s-a întâmplat cu alte două proiecte inițiate de cel care a administrat finanțele celei mai puternice economii a lumii vreme de opt ani, din 1937 pana în 1945. Căci, Henry Morgenthan va fi fost inițiatorul, și președintele, Conferinței de la Breton Woods, din iulie 1944, în care 730 de delegați din 44 de țări aliate împotriva Germaniei naziste au parafat sistemul monetar al lumii de după încheierea conflictului mondial. Ocazie cu care au luat naștere și cele două instituții care asigură ordinea financiară în lumea de astăzi, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Două instituții totdeauna amabile și gata să-ți sară în ajutor, la nevoie, cu un ban (și un program!) și cu care este bine, ca țară, să întreții relații bune, chiar foarte bune, neuitând însă că cea mai bună relație e aceea de a nu avea niciodată nevoie de ajutorul lor.
Leave a Reply