Aveam vreo 10 ani când, în 1953, la un aparat Radio Popular ascultam, seara, când emisiunile posturilor italiene, RAI 1 și RAI 2, se recepționau și în România, un cântec abia lansat: ”Blue Canary” – ”Canarul albastru”. Melodia era americană, dar autorul ei, Vincent Fiorino, descendent al unei familii de imigranți sicilieni, o interpreta în versiunea italiană. Exista, desigur, și o variantă englezească, aveam să o aflu mai târziu, în repertoriul interpretei preferate a lui Charlie Chaplin, Dinah Shore.
Cântecul, în sine, transmite un sentiment straniu, de tristețe scăldată în lumină, specific, de altfel, compozițiilor italiene ale epocii, în care, pacea, venită după ani de război, aducea o licărire de speranță, dincolo de cortina de întuneric a nopții.
O cortină care, aici, la noi, în Răsăritul Europei, era dublată de cealaltă cortină, nu doar metaforică, de fier, pe care o anunțase, în 1946, fostul prim-ministru britanic, Winston Churchill, într-un celebru discurs la Universitatea Fulton, în Statele Unite ale Americii.
Un fapt, pentru a respecta adevărul istoric, folosind expresia ”cortina de fier”, ce va face epocă, marele politician plagia, citând, fără să numească autorul, dintr-un eseu, ”Apocalipsa vremurilor noastre”, publicat în 1918 de rusul Vasili Rozanov. Formulare ce-i parvenise, în mod direct și prin scrisoarea pe care i-o transmisese un fost ministru de externe român, Grigore Gafencu, în 1940, după ce ”Dictatul de la Viena” lăsase ”o cortină de fier” peste trupul României ciopârțite.
Un detaliu…
Îmi trăiam copilăria, aparent lipsită de griji, ca orice copilărie, în acel vechi și minunat Roșiorii de Vede, oraș pregătit parcă, în zona sa centrală, pentru turnarea vreunui film-western, dintre acelea cu John Wain și Yul Brynner, pe care le vizionam, încântați și emoționați, la cinematografele ”Carpați” sau ”Giuvelca” (”Dunărea”).
Revenind la ”Canar…”, cântecul lui Fiorino a avut o carieră neașteptată în Rusia Sovietică a următoarelor decenii, unde ”sufletul slav” i-a adus în completare o notă de umor trist, specific și locului, și timpurilor.
Începea perioada post-Stalin (dictatorul murise în martie 1953), unda de șoc produsă la Moscova atingea treptat țările satelit, inclusiv România, epicentrul rămânând, evident, înlăuntrul și învecinătatea Kremlinului.
Unde, vechea gardă, nu se lăsa dislocată cu ușurință, rezistența răsfrângându-se și asupra lumii artistice, a literaturii în primul rând.
Lui Pasternak i se impusese refuzarea Premiului Nobel pentru Literatură, acordat în 1958 pentru romanul ”Doctor Jivago”, după o adevărată aventură procedural pe care ar merita, poate, să v-o povestesc vreodată.
Soljenițîn își completa încă experiența penitenciară și de lagăr siberian, pe care o va transcrie în romanele sale, în special în ”Arhipeleagul Gulag”, care-i va aduce, în 1970, același Premiu Nobel pentru Literatură (în posesia căruia va intra abia în 1974, când va fi și expulzat din Uniunea Sovietică).
În cafenelele muscovite, excepționalul cantautor Vladimir Vîsovski, ”boxeorul sentimental”, își vrăja publicul, aproape exclusiv tânăr, cu imaginea de absolută îndrăzneală a „raiului din bordeiul sovietic”. ”Café Puskin”, cea evocată de Gilbert Bécaud în timpul triumfalului său turneu din 1964 în ”Nathalie”, nu exista încă, fiind înființată abia în 1999, cu ocazia bicentenarului nașterii celebrului poet și romancier rus, Aleksandr Pușkin. Adică după 35 de ani!
Baletul rus, cu Maia Plisețkaia, fermecătoarea ”lebădă” a Teatrului Mare din Moscova, cucerea lumea. Noi o aveam, pe atunci, pe nu mai puțin minunata Irinel Liciu.
Filmul sovietic, ieșit din stereotipul tematic al ”Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, își începea dezghețul cu pelicule precum ”Zboară cocorii” sau ”Pe Donul liniștit” și ”Război și pace”, ecranizări ale romanelor monumentale, scrise de Șolohov și Tolstoi.
Finalul?
Am să-l citez pe Pierre Delanoë, textierul imensului succes care a fost ”Nathalie”, dintr-un interviu publicat în revista ”L’Express” la 20 decembrie 2011:
”Mi-a trebuit un an ca să îl conving pe Bécaud să interpreteze”Nathalie”, care se numea la început Natașa și trăia o dragoste imposibilă în oroarea comunistă. Și când mă gândesc că Vladimir Putin și Jacque Chirac s-au întâlnit la Moscova, la Café Puskin.”
Pentru a nu lăsa niciun fel de dubii asupra perspectivei din care era văzută Rusia acelor ani, să mai adaug că, în 1994, textierul lui Bécaud ținea să declare într-un alt interviu: ”Iubesc Rusia, literatura lor, felul lor de a bea și de a mânca. Din contră, îi urăsc pe comuniști. Aș vrea să reușesc să degajez din această ambianță sufletul rus”.
Leave a Reply