Era sfârșit de an 1999. În curând, România avea să intre, ca toată lumea, de altfel, pe turnanta schimbului de ștafetă al mileniilor. Și cum așa ceva se întâmplă rar, doar la o mie de ani odată, pretutindeni se simțea o neliniște difuză, o așteptare a ceva neobișnuit, dacă nu „Sfârșitul…”, măcar o ploaie de semne care să ne anunțe amânarea lui cu încă 1000 de ani. La București era liniște. Ultimul val mineresc se oprise undeva, mai departe, înainte de a se transforma într-un devastator tsumami, ca în 1990, oamenii orașului se pregăteau de Crăciun, o Naștere a Mantuitorului care avea să marcheze încheierea ultimului an de recesiune din ciclul primului deceniu „postcomunist” (Iluzie, desigur, criza nu avea să fie, nici pe departe, ultima!)…
Eu îmi continuam activitatea la revistele Ministerului de Interne, „Pentru Patrie” și „Poliția Română”, precum și colaborarea la Televiziunea Română cu o emisiune săptămânală de o oră, „Lumea ca fapt divers”, care depășea deja șapte ani de difuzare continuă. Profesional, fusese un an reușit, soldat și cu recunoaștere din partea confraților, prin decernarea Ordinului Ziaristilor, în grad de senior, tocmai instituit de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, și de Premiul „Constantin Bacalbașa”al presei de investigație pentru serialul „Din Arhivele Secrete ale Ministerului de Interne”. Din păcate, Ionel Tecșa, poet de o remarcabilă sensibibilate, ziarist înzestrat cu inteligență și intuiție în descifrarea resorturilor acțiunii umane și, mai ales, om de o excepțională finețe, bunul meu prieten, alături de care realizasem serialul premiat, nu a putut să-mi fie alături pentru a-și primi și el Premiul cuvenit. Murise în vară, într un straniu accident auto, pe care mulți îl mai consideră încă si astăzi mascarea unui asasinat, ale cărui circumstanțe și cauze nu au fost elucidate niciodată.
Ultimele lui cuvinte, în momentul în care era urcat în ambulanță, spre a fi dus la un spital unde nu va mai apuca să ajungă în viață, sunt exemplare pentru finețea sa sufletească pe care o aminteam mai sus : „Te rog, soră, nu ma lasă să mor”!
De atunci, a trecut, iată, mai bine de un sfert de veac, pe care memoria mea, și al altora din generația împreună cu care am traversat vremurile, îl păstrează încă în „clasoarele” sale cu întâmplări, trăiri, bucurii și drame, de atunci și mai dinainte, câte se pot aduna în atâtea și atâtea decenii. Cum mulți dintre noi nu mai sunt, rămâne celor mereu mai puțini rămași, datoria consemnării lor, într-un fel de nouă ediție a ” Bucureștii de altădată”, că tot am amintit numele autorului, Constantin Bacalbașa.
Desigur, cu schimbarea de rigoare, fixând ca reper geografico-uman al întâmplărilor, în locul Capitalei, Roșiorii de Vede. Mai ales că urbea noastră, așa cum se arăta ea pe vremea anilor noștri de școală petrecuți acolo, se potrivește mult mai bine zicerii unui poet și ziarist francez, Jean Richepin, citat de Bacalbașa, despre Bucureștii anului 1913: ” un oraș mic, situat în mijlocul unui mare sat”.
Cum în zilele următoare o să am bucuria revederii și vorovirii în tihnă cu unul dintre bunii și statornicii mei prieteni, colegul de liceu Petre Burcică, „rentier bucureștean de sezon rece” și „agricultor de Găleteni”, când se topesc zăpezile, „catalizatorul” pentru declanșarea reacțiilor de recuperare a amintirilor este asigurat. (Observați că, deja, l-am introdus în scenariu pe sobrul nostru profesor de chimie, domnul Ștefan Popescu, fost, la rândul său, coleg de școală primară cu celebrul dramaturg romano-francez Eugen Ionesco șamd).
Si cum la București și – a fixat domiciliul, de mai multă vreme, si Mircea Podașcă, arhivarul voluntar, sentimental asumat al generației, după cum l-am numit tot aici, mai demult, sunt toate condițiile ca baza documentară să se lărgească în mod considerabil. Mai ales că și Sanda (Bădulescu, în școală, Enache acum), e la nici o azvârlitură de Whats App, la Alexandria. Iată că suntem suficienți, cumva, cei care să asiguram sursa pentru ca o scriere despre Roșiorii de altădată sa fie suficient de credibilă. Evident, dispunând, la o adică, de apelarea „turnului de control” istoric, care răspunde la numele profesorului Argentin Porumbeanu.
Deocamdată, atât, fără a uita că mai există pe panoplia amintirilor de suflet, din generații mai tinere, persoane dragi, precum mult încercata Alina Borca, fiica profesorului Florea Costache, un om discret ca existență publică, dar uriaș prin știință și dăruire.
Leave a Reply