Toamna și-a intrat în drepturi, după calendar, arătându-ne de la bun început că octombrie îi aparține. Ploaie, frig, vânt, se prăbușesc copacii peste automobile parcate, parcă anume pentru a fi avariate și dumnealui, vântul, parcă ține morțiș să-și adauge la colecția sa de umbrele și pe cea pe care mă încăpățânez să nu o cedez fără luptă.
Asta ne amintește de spusele unui om de stat apusean despre România, care ar fi o țară prea frumoasă și prea bogată ca să o putem păstra fără a ne împotrivi potențialilor răpitori ”cu ghearele și cu dinții”, cum spune vorba noastră populară.
Dar, deocamdată, e vorba de toamnă. Și de semnele de intrare în normalitate, în ordinea firească a lucrurilor, cea de la Dumnezeu lăsată, pe care o răscumpărăm prin suportarea, cu stoicism și înțelegere, a trecătoarelor noastre neplăceri. Pe care, nefiind de Sus lăsate, deci nu inevitabile, trebuie să ni le asumăm.
O pălărie luată de vânt – dar cine mai poartă astăzi pălărie, veți zice – un val care ne acoperă pantofii, și ceva din pantaloni, la trecerea unei mașini care ne împroașcă în goană cu prea plinul pe care canalizarea de dinainte de război nu-l mai poate absorbi, umbrela altui trecător care ne țintește, ratându-i de puțin, ochii, și altele, și altele, rezumate prin lacul suprem dintre două trotoare, transformă Bucureștii într-o lagună căreia îi lipsesc doar gondolele și parcagii pentru a fi o replică originală și deplină a adevăratei Veneții.
Filmate, toate acestea s-ar putea derula cu titlul generic de ”Dimineață Bucureșteană, cu oameni și ape”.
Dar, din fericire, toamna și ploaia nu au venit doar în Capitala României, ci picăturile mitraliate din cerul de plumb, care se rupă în schije pe asfaltul orașelor, cad și pe solul, mai puțin respingător, al ogoarelor, pregătindu-le astfel pentru generoasele viitoare recolte.
Ca teleormănean – chiar dacă crescut și crescut într-un oraș cu oarece vechime pe hărțile medievalei Europe – știu ce înseamnă, ca echivalent grâu, o ploaie venită la vreme. La vreme, înseemnând chiar acum, când școlile – mai grăbite anul acesta – și facultățile, mai așezate prin înțelepciunea acumulată de cursanții lor, și-au pornit motoarele într-un an la capătul căruia portofoliul de absolvenți ai României, rămas cam golaș, după micile și marile migrații din anii trecuți, ar trebui să mai acopere ceva prin acuta nevoie de mână de lucru a țării.
Și uite asa, din una într-alta, ajung și la evenimentul pe care ”divizia de istoria tehnicii”, a Academiei Române l-a dedicat miercuri unuia dintre cei mai mari organizatori ai învățământului românesc, inginerul Petrache Poenaru.
Nu am să fac aici cronica. O rezum cu un simplu cuvânt, excepțional. Ca participare, ca schimb de idei, ca atmosferă. Lucru firesc, pentru că Petrache Poenaru reprezintă o personalitate uriașă a culturii noastre cunoscută nouă, din păcate, doar prin una dintre multele premiere al căror erou și autor au fost:”condeiul fortăreț fără sfârșit alimentându-se însuși cu cerneală” – adică stiloul, brevetat de el în Franța, la 25 mai 1827.
Același Petrache Poenaru, discipol al lui Gheorghe Lazăr, părintele învățământului în limba română, a fost, la sfatul mentorului său, și secretarul de încredere al lui Tudor Vladimirescu, participând în această calitate la momentele în care s-au luat principalele decizii în timpul Revoluției de la 1821.
Totodată, el a fost și primul român care a călătorit vreodată cu trenul, în Anglia, după ce la 15 septembrie 1830 fusese pusă în circulație prima cale ferată din lume, între Liverpool și Manchester, cea pe care mai vârstnicii sau mai tinerii admiratori ai celebrei formații Beatles și-o amintesc, poate, din celebrul cântec pe care aceștia i l-au dedicat.
În 1832, Petrache Poenaru devine director al Eforiei Școalelor Naționale, echivalentul unui actual ministru, postură din care a determinat construirea de așezăminte școlare românești în toate localitățile din Țara Românească. Ideea de la care pleca era că ”Fericirea unui neam atârnă de buna creștere a tinerimii”. Demersul său avea să fie continuat, 65 de ani mai târziu, de Spiru Haret, marele reformator, care a reașezat învățământul național pornind de la premisa că ”așa cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara”.
Dar, mai presus de toate, prin efectele sale practice, rămân demersurile lui Petrache Poenaru pentru adoptarea în țara românească a sistemului zecimal metric, printr-un proiect de lege pe care l-a inițiat în 1836. Prin aceasta, România, printr-o parte a ei, cel puțin, se înscria printre primele țări ale lumii care urmau alinierea la sistemul unificat de măsură elaborat și legiferat în Franța la 10 decembrie 1799.
Și chiar dacă inițial proiectul a fost respins, el urmând să fie adoptat de-abia sub semnătura domnitorului Cuza, la 15 septembrie 1864, Principatele Unite se înscriu printre primele 20 de țări ale lumii care au trecut la sistemul unificator al măsurării lucrurilor terestre, de la masă și volum, la capacitate și timp.
Cu aceasta, pun punct întâlnirii noastre de astăzi, sperând ca sfârșitul de săptămână să ne aducă cel puțin pe câmpuri acel plus de ploaie de care pământurile noastre însetate au încă nevoie.
Leave a Reply