Cu o săptămână în urmă, pe 21 mai, în curtea Liceului ”Constantin Noica” din Alexandria, a fost dezvelit un bust, bustul marelui filosof. O știre de ”fapt divers”, am putea spune, de oarece importanță (dar nu deosebită), pentru acea comunitate, nu foarte numeroasă, care a și asistat la ceremonie: elevi, profesori, rude și alți cunoscuți ai celor dintâi, autorități locale, ceva curioși și doi-trei ziariști din localitate. Eveniment care nu avea cum să șocheze, la concurență cu știrile despre, zic eu, ultimele corespondențe de pe frontul din Ucraina sau comentariile privind alegerile prezidențiale recent încheiate.
Și totuși, bustul filosofului Constantin Noica merită mai mult decât un titlu de știre într-o publicație locală. (fie aceasta și online)!
Înainte de toate, pentru că acest semn, peste timp, de recunoaștere a valorii a unui om pentru semenii săi, a avut loc în curtea unei școli, a unui loc unde se face nu doar un simplu transfer de cunoștințe de la profesor la elev, ci ceva mult mai important: se șlefuiesc oameni, se construiesc caractere. Cum? Prin modelare și printr-o continuă expunere, autoexpunere, a dascălului în fața elevului, a maestrului în fața ucenicului.
Într-un superb comentariu pe marginea ideii ”Ce fac profesorii aceștia?”, Constantin Noica, pornind de la răspunsul unui alt mare scriitor și gânditor modern, englezul Aldous Huxley, ”vehiculează idei – precum vaporul cu cartofi care se încarcă într-o parte a globului spre a fi descărcat în alta”, conchide că ”singura școală valabilă, singura școală creatoare de cultură, e aceea în care profesorul însuși trece examene” (”Jurnalul filosofic”).
Așadar, nu profesorul simplu colportor de informație este cel de care are nevoie școala, ci acela care se îmbogățește continuu, verificând permanent modul în care semințele pe care le sădește în mințile și sufletele tinere pe care le are în grijă germinează și, în timp, ajung să dea roade.
Un profersor, am fost eu însumi și, îmi place să cred, continui să fiu, chiar și după ce am înlocuit pupitrul catedrei din clasă cu acela, mai larg, al catedrei vieții, este într-un continuu examen! Un examen cu sine!
El nu poate fi niciodată prea plin de cunoaștere și, prin aceasta, paradoxal, golit de setea de a mai afla ceva.
”Ce înfrângere să recunoști că nimic din afară nu te mai interesează și nimic dinăuntru nu te mai însuflețește”, scrie Constantin Noica în ”Eseul de duminică”. Și continuă: ”E de necrezut să spunem cu atâta seninătate, cu atât de puțină sfială: mă plictisesc!”
Bustul acestui om, Mare Om, din curtea liceului alexăndrean, este menit să asigure un remember cotidian pentru cei în ochii cărora apare zilnic – voluntar sau involuntar – elevi, dar mai ales profesori, ca un apel la condiția esențială a învățării. A învățării de a fi oameni. Într- școală pentru care viața este prea scurtă ca cineva, vreodată, să poată spune că a absolvit-o cu adevărat! O școală care, poate, tocmai din acest motiv, nu eliberează diplome. Și iată motivul pentru care certificatul de om este cel mai râvnit dintre toate actele pe care le dobândim în viață.
Iar certificatul de om rămâne, cel puțin pentru timpul cât va mai dăinui societatea noastră, această lume imperfectă, dar etern perfectibilă, aspirația noastră supremă. Sau ar trebui să rămână.
Dar școala, școala ideală pe care o visa Noica la Păltiniș, școala în care să nu se predea nimic altceva decât omenie și în care elevii/studenții să fie eliberați de tirania profesoratului, este oare posibilă?
Poate că, deocamdată, nu. Altfel spus, nu încă.
Parafrazându-l pe filosoful sentimentului românesc al ființei, am făcut-o și în rândurile de mai înainte, mai e de așteptat până când vom scăpa de vremurile în care ”totul trebuie învățat pe din afară și pe dinafară”.
Adică, până când profesorul își va căpăta (recăpăta) condiția de mijlocitor între elevi și ei înșiși. Și am pus în paranteză în paranteză acel ”recăpăta” pentru că, cel puțin la generația mea, la dascălii mei – pe câțiva i-am evocat în această rubrică – chiar asta se făcea. Ne transmiteau nu (numai) conținuturi, nu (numai) sfaturi, nu (numai) învățături.
Cred eu, așadar, că principalul merit al celor care au așezat în curtea Liceului ”Constantin Noica” din Alexandria bustul gânditorului român care dă numele prestigioasei școli teleormănene, este tocmai acesta. Că, odată cu el, au așezat acolo ceva din spiritul vizionar al lui Constantin Noica!
Și poate că, într-o zi, elevii acestui liceu, și alții ai altor licee din România, vor primi, la absolvire, și Certificatul de Om.
Un profersor, am fost eu însumi și, îmi place să cred, continui să fiu, chiar și după ce am înlocuit pupitrul catedrei din clasă cu acela, mai larg, al catedrei vieții, este într-un continuu examen! Un examen cu sine!
El nu poate fi niciodată prea plin de cunoaștere și, prin aceasta, paradoxal, golit de setea de a mai afla ceva.
”Ce înfrângere să recunoști că nimic din afară nu te mai interesează și nimic dinăuntru nu te mai însuflețește”, scrie Constantin Noica în ”Eseul de duminică”. Și continuă: ”E de necrezut să spunem cu atâta seninătate, cu atât de puțină sfială: mă plictisesc!”
Bustul acestui om, Mare Om, din curtea liceului alexăndrean, este menit să asigure un remember cotidian pentru cei în ochii cărora apare zilnic – voluntar sau involuntar – elevi, dar mai ales profesori, ca un apel la condiția esențială a învățării. A învățării de a fi oameni. Într- școală pentru care viața este prea scurtă ca cineva, vreodată, să poată spune că a absolvit-o cu adevărat! O școală care, poate, tocmai din acest motiv, nu eliberează diplome. Și iată motivul pentru care certificatul de om este cel mai râvnit dintre toate actele pe care le dobândim în viață.
Iar certificatul de om rămâne, cel puțin pentru timpul cât va mai dăinui societatea noastră, această lume imperfectă, dar etern perfectibilă, aspirația noastră supremă. Sau ar trebui să rămână.
Dar școala, școala ideală pe care o visa Noica la Păltiniș, școala în care să nu se predea nimic altceva decât omenie și în care elevii/studenții să fie eliberați de tirania profesoratului, este oare posibilă?
Poate că, deocamdată, nu. Altfel spus, nu încă.
Parafrazându-l pe filosoful sentimentului românesc al ființei, am făcut-o și în rândurile de mai înainte, mai e de așteptat până când vom scăpa de vremurile în care ”totul trebuie învățat pe din afară și pe dinafară”.
Adică, până când profesorul își va căpăta (recăpăta) condiția de mijlocitor între elevi și ei înșiși. Și am pus în paranteză în paranteză acel ”recăpăta” pentru că, cel puțin la generația mea, la dascălii mei – pe câțiva i-am evocat în această rubrică – chiar asta se făcea. Ne transmiteau nu (numai) conținuturi, nu (numai) sfaturi, nu (numai) învățături.
Cred eu, așadar, că principalul merit al celor care au așezat în curtea Liceului ”Constantin Noica” din Alexandria bustul gânditorului român care dă numele prestigioasei școli teleormănene, este tocmai acesta. Că, odată cu el, au așezat acolo ceva din spiritul vizionar al lui Constantin Noica!
Și poate că, într-o zi, elevii acestui liceu, și alții ai altor licee din România, vor primi, la absolvire, și Certificatul de Om.
Leave a Reply